Timp de citire: 7 minute

Luna trecută am fost la o nuntă în Comuna Ostrov – județul Constanța. De abia așteptam să ajung. Nu am mai fost niciodată în acea zonă. Deşi pe Google maps văzusem niște imagini cam descurajatoare, m-am dus acolo cu gândul să iau orice moment sau situație ca atare și să mă simt bine orice ar fi. Mai întâi, când am trecut cu bacul pe la Călărași, am fost foarte bucuroasă să revăd Dunărea, de care mă leagă niște amintiri speciale.

 

 

Apoi, nunta a fost extraordinară. Când am auzit că va avea loc la căminul cultural, am avut niște flash-uri de la o altă nuntă dintr-un cămin cultural, la care am fost într-un noiembrie de acum 20 de ani. Atunci am experimentat un frig crâncen (poate cel mai puternic din viaţa mea), iar niste geamuri sparte ale caminului nu au îmbunătățit deloc situația. Dar aici a fost chiar foarte frumos. Mese rotunde, scaune îmbrăcate, decoraţiuni alese cu gust, spaţiu amenajat special pentru făcut poze, muzică de calitate, oameni frumoşi şi mâncare bună. M-am distrat şi m-am simţit foarte bine.

Dar, cum se întâmplă la orice nuntă, mai apar şi scăpări. În această situaţie, noi am fost scăparea. Ne-am dorit să ne rezervăm din timp o cameră la o pensiune, motel sau ce om găsi pe acolo, pentru a ne schimba înainte de nuntă, şi pentru a dormi puţin înainte de a pleca a doua zi înapoi către Bucureşti. Pentru că nu găseam pe internet nimic, am întrebat mirii. Ei ne-au asigurat că există deja camere rezervate pentru mai multă lume, deci şi pentru noi. Așa că am stat liniştiţi. Însă, ceva s-a întâmplat pe parcurs (nu din vina lor) şi am aflat când am ajuns acolo că nu avem unde să ne cazăm. Nu era gravă situaţia. Am pornit prin Ostrov să căutăm un loc’șor în care să ne putem schimba decent, fără să fie nevoie să folosim bancheta din spate a maşinii.

Pentru că Ostrovul nu este chiar o destinaţie turistică, ne-a fost cam greu să găsim ceva. Mai ales că această nuntă era una importantă în localitate şi oamenii nu prea mai erau de găsit pe acasă, ci erau plecaţi deja la cununie. Dar am ajuns, la îndrumarea unui localnic, la Pensiunea „Curtea dintre vii”. Am urcat cu maşina printre dealuri până la una dintre clădirile pe care le văzusem din şosea.

 

 

Ne-am uitat în jur şi peisajul era încântător. Acesta era corpul în care am fost noi cazaţi. Dar pensiunea era formată din mai multe corpuri de clădiri, risipite printre cele două dealuri pe care se întindea. Şi era într-adevăr înconjurată de şiruri lungi de viţă de vie. Nu era asfalt, era cam mult praf, apăruseră şi niște ţânţari ca niște libelule, dar aerul acesta rustic îmi plăcea foarte mult (deşi nu aş fi crezut). Mă învârteam în loc şi mă bucuram. Îmi plăcea la nebunie locul.

 

 

Era cochet, iar viţa de vie era foarte bine îngrijită. Verdele din jur era încă viu, deşi vara a venit cam brusc anul acesta. Mă uitam cu jind la şeslongurile de pe iarbă şi îmi părea rău că vom rămâne acolo doar câteva ore.

Şi apoi am intrat în cameră.

 

 

Este adevărat că nu am avut aşteptări când am hotărât să găsim un loc de cazare acolo. Dar, când am intrat în cameră, absolventul de Turism şi Servicii din mine s-a întristat. Înţeleg că nu era un hotel de 4-5 stele. Înţeleg că aspectul se dorea a fi rustic şi în concordanţă cu locul în care era construită pensiunea. Dar măcar draperia putea fi prinsă în întregime la geam.

 

 

Înţeleg că am avut o cameră mare de 3 persoane. Dar de ce trebuia ca acel pat în plus să fie unul de fier? Avea mamaia unul la fel pe care îl ţinea în curte ca să stăm noi vara să ne jucăm. Oare chiar nu se putea găsi o soluţie care să nu mă ducă cu gândul direct la o cazarmă? (scrisesem iniţial puşcărie, dar tot încerc să nu fiu atât de negativistă).

 

 

Înţeleg că nu am avut rezervare, că i-am luat prin surprindere şi nu au pregătit din timp camera pentru noi, dar ar fi putut să ne spună să aşteptăm 10 minute şi să șteargă măcar praful de pe mobilă.

 

 

În baie era drăguţ. Cabina duşului era chiar ingenioasă, pentru că avea marginile înalte şi era ca un fel de mini-cadă.

 

 

Dar ne-am amuzat copios pe seama vasului de toaletă. Fiind la mansardă, panta acoperișului era atât de joasă încât, dacă erai bărbat şi ai fi vrut să îţi faci nevoile din picioare, ar fi trebuit să te opreşti la jumătatea băii şi să înveţi să nimereşti ţinta. Un bărbat de înălţime medie nu ar fi avut loc să stea în picioare lângă WC. Poate doar dacă ar fi stat pe lateral şi ar fi scos capul pe geam.

 

 

Mă gândeam cât de frumos ar fi un sejur în acea zonă. Cât de privilegiată era pensiunea cu acea poziţionare superbă, între dealuri, cu vedere la Dunăre. Cred că toamna este o nebunie acolo. Degustări de vin, grătar, plimbări pe dealuri sau pe Dunăre … Dacă mai stau puţin şi mă gândesc pot găsi o mulţime de lucruri ce se pot face acolo. Cu puţină promovare şi interes ar ieși ceva extraordinar. Dar ce păcat că cineva a proiectat niște clădiri aproape de nefolosit! Ce păcat că personalul nu părea să își dea seama că lucrează în industria ospitalităţii şi nu își dădea silinţa să dea măcar cu un mop!

Iar în privinţa promovării, ce să mai zic? Noi când am căutat ceva în Ostrov nu am găsit pensiunea deloc. Apoi când am căutat pe Booking direct numele ei, ne-a dus direct pe o pagină unde vedeam ceva poze din exterior, dar fără date de contact sau vreo posibilitate de rezervare. Erau doar câteva recenzii la superlativ, probabil false.

Ah! Şi, uitasem! Am deschis televizorul să auzim ceva pe fundal în timp ce ne pregăteam şi am constatat că nu avea decât 3 programe: TVR Internaţional, Neptun TV şi niște stații TVR locale. Restul erau codate. Probabil că cei 150 lei pe care îi plătisem pentru o noapte (doar cazare fără mic dejun) nu acopereau şi costul cablului. Probabil că ar fi trebuit să plătim în plus dacă voiam şi tv.

Dar ne-am amintit că nu ne-am dus acolo cu scop turistic, așa că ne-am aranjat şi am plecat la nuntă. Se făcuse aproape ora 20.00, iar lumina asfințitului sporea farmecul dealurilor cu viţă de vie. Am oprit maşina pentru că nu am putut să nu imortalizez momentul. Tocmai răsărise luna.

 

 

După câteva ore de somn, dimineață, am ieşit pe balconul camerei pentru că voiam să mai admir puţin frumusețea locului. Mi-am savurat shake-ul şi ceaiul bucurându-mă de soarele încă blând al dimineţii. Era atât de linişte! Doar câteva păsărele făceau atmosferă prin copacii din jur. Nu-mi venea să cred că, dacă aş fi fost puţin mai aproape, aş fi putut să mă uit direct pe geamul vecinilor noştri bulgari ce locuiesc în blocurile din Silistra.

 

 

Una peste alta, a fost foarte frumos. Eu mă gândesc deja cu nostalgie la acel loc. Probabil dacă am fi venit un grup mai mare şi am fi făcut rezervare dinainte, am fi găsit şi curat în camere. Aveam şi spaţiu de grătar şi de foc de tabără. Ne-am fi plimbat cu bicicletele printre dealuri la apus şi nu ne-ar mai fi deranjat mersul piticului până la WC.

 

 

Când am plecat cu bacul, mă uitam în urmă cu un amestec de uimire şi admiraţie. Deşi am stat foarte puţin, am cam prins drag de acea zonă superbă. Îmi părea rău că plec fără să fi apucat să explorăm puţin împrejurimile. Așa că am făcut o ultimă poză cu cele două dealuri şi pensiunea care se zărea la poalele lor.

 

 

Uitându-mă mai târziu la poza pe care o făcusem, am observat şi malul neîngrijit. Atunci mi-a trecut prin minte gluma aceea cinică, dar pe care o simțeam acum dureros de adevărată: „Avem o ţară minunată! Dar ce păcat că este locuită!”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.