Timp de citire: 7 minute

În articolul trecut vă povestisem despre dorinţa mea de a-mi ajuta copilul să îşi gestioneze sentimentele puternice, atât în momentul când sunt lângă ea, dar şi când nu sunt. Unul dintre lucrurile care mă frământau la un moment dat era faptul că fiică-mea va trece prin tot felul de situaţii în colectivitate, iar eu nu voi fi acolo să o ajut. Ştiam că ultra-protecţia nu este soluţia, dar încă nu găsisem modalitatea concretă şi eficientă de a-mi ajuta copilul.

La un moment dat, Cristina (o doamnă extraordinară care ne-a ajutat cu acomodarea la grădiniţă a fiică-mii) mi-a desenat o schemă ce are la bază Teoria atașamentelor a lui John Bowlby. Linia roşie reprezintă sentimentul copilului, iar schema ne arată cum reacţia mamei trebuie să apară undeva după ce a apărut acel sentiment la copil. Nu înainte, nu în momentul în care observăm că se conturează, ci neapărat după ce apare şi după ce copilul îl conștientizează.

 

 

 

Pe sentimentele copilului nu ne băgăm niciodată. Acolo este spațiul lui şi este dreptul lui să simtă orice. Eu am trecut în poză doar sentimentele dureroase, deoarece există tendinţa (uneori chiar şi inconştientă) de a interveni prin înnăbuşirea acestora la copiii noștri. Cele pozitive sunt mai uşor de tolerat. Dar acolo, în segmentul lui personal, trebuie să avem in vedere toată gama de sentimente ale copilului, de la cele mai dureroase până la cele mai fericite.

Oricare ar fi fricile noastre nu trebuie să intervenim şi să i le transmitem copilului. De asta nu e în regulă să îi spunem: „Nu alerga că o să cazi!”. Copiii aleargă şi uneori cad. Este perfect normal. Şi noi am căzut uneori în copilărie. Da, ne este teamă de eventuala căzătură a copilului nostru. Dar asta nu înseamnă să îi dăm şi lui teama noastră. Noi trebuie doar să fim pe fază şi să îi pansăm genunchii atunci când o să cadă.

Exact așa era să îi transmit eu fiică-mii teama mea de agresiunea colegului de grupă. Ea nu avea nici o problemă cu el. Poate că nu îl vede agresiv în modul în care îl văd eu. Şi poate că nici nu este agresiv cu ea într-o măsură pe care ea să o perceapă astfel. Ea îmi tot repeta că a strâns-o de mână, dar i-a dat drumul. Deci nu avea ce să îi spună educatoarei. Probabil că ea i-a spus că o doare, sau doar s-a văitat de durere, iar faptul că el i-a dat drumul la mână a însemnat că este un copil cu care se poate comunica. Deci, ce să îi spună educatoarei? Nu avea nici o plângere de făcut.

Noi, adulţii, avem un bagaj de traume, frici sau judecăţi. Dar nu e corect să îl aruncăm pe umerii copiilor noştri pentru a-l căra şi ei. Pentru ei lucrurile sunt mult mai simple decât sunt pentru noi, şi vom observa acest lucru imediat ce vom avea răbdare şi îi vom observa fără prejudecăţi.

Așadar, conform schemei de mai sus, luăm atitudine doar atunci când copilul ne dă de ştire că trăieşte unul dintre acele sentimente. Dacă ne povesteşte, dacă plânge, dacă manifestă teamă în anumite situaţii, noi trebuie să fim acolo pentru ei şi să aflăm ce sentiment trăieşte în acel moment. Eu pe fiică-mea o întreb, pur-şi-simplu, cum se simte. Ştie să îmi răspundă pentru că am învăţat-o deja gama de sentimente umane. Se găsesc tot felul de jocuri cu carduri (noi avem un joc montessori) ce îl ajută pe copil să se familiarizeze cu sentimentele. Apoi, vorbind mereu cu el, spunând noi mereu ce simțim, învaţă şi copilul să își identifice sentimentele.

 

După ce am aflat ce simte copilul, îl NORMALIZĂM:

„Este normal să fii trist când tu rămâi la grădiniţă iar eu plec la serviciu. Este perfect normal să îţi vină să plângi. Şi mie îmi vine să plâng uneori când sunt la serviciu.” ;

„A fost normal să te simţi umilit şi neputincios atunci când colegul tău te-a lovit. Şi eu m-aş simţi așa dacă ar veni cineva acum la mine şi m-ar lovi. Este perfect normal că te-ai şi înfuriat după aceea şi ai vrut să îl loveşti şi tu. Uneori tuturor ne vine să reacţionăm astfel.” ;

„Cred că te doare foarte rău genunchiul pentru că ai căzut. Pe mine mă durea întotdeauna foarte rău când cădeam. Uneori şi acum mă mai lovesc de câte ceva şi mă doare. Te înţeleg foarte bine ce simţi.”

Această normalizare îl face pe copil să ne simtă aproape, să se simtă înţeles şi să vadă că nu este singurul de pe pământ care are sentimente negative în anumite situaţii. Învaţă şi că nu are de ce să își ascundă acele sentimente şi nici că nu are motive să se ruşineze cu ele, de vreme ce ele sunt normale şi le experimentează toată lumea.

 

Apoi urmează REPARAREA. Scopul acestei etape este să facem copilul să râdă, sau măcar să zâmbească. El trebuie scos din acea stare negativă. Eu o asigur pe fiică-mea că vom găsi împreună o soluţie şi fac ceva care să o facă să râdă. Fac o glumă, mă prefac că o gâdil, mă prefac că mă împiedic, etc. Depinde ce sentiment o încearcă. Atenţie! Repararea nu este acelaşi lucru cu distragerea atenţiei pe care o mai practică încă unii oameni, atunci când copilul se loveşte (de exemplu) iar ei nu îl lasă să plângă sau să realizeze bine de ce îl doare şi unde, că îi arată imediat nu ştiu ce jucărie sau leagăn.

„Ştiu că eşti trist pentru că vei rămâne la grădi fără mine, este perfect normal. Dar acum sunt cu tine şi te îmbrăţişez şi te pupăcesc până o să te sufoooc! O să aduc şi Gâdiliciul cu mine să mă ajutee!”

„Te-ai simţit umilit când te-a lovit colegul tău şi este normal să simţi asta. Dar acum eu sunt cu tine, eşti în siguranţă şi vom găsi împreună o soluţie. Nu voi lăsa pe nimeni să se apropie de noi. O să suflu spre ei şi îi voi zbura prin aer până departe! „

„Ştiu că te doare genunchiul pentru că te-ai lovit. O să frecăm bine să nu mai simţi durerea. Stai să ținem bine ursuleţul să nu se lovească şi el. Ups! L-am scăpat pe jos! Vaai! Oare îl doare? Hai să îi frecăm urechile bine că s-a lovit!”

 

Apoi urmează ultima etapă: PLANUL pentru viitor sau sublinierea LECŢIEI de învăţat.

„Este normal să îţi vină să plângi când îţi este dor de mami. Nu este nici o problemă. Când îţi vine să plângi, plângi până te descarci, apoi te întorci la joacă. O să vezi cât de puternic o să te simţi după ce vei putea să te linişteşti singur.”

„Hai să vedem ce avem de făcut atunci când mai vine cineva să te lovească:  îi spui că te doare şi să nu mai facă asta. Dacă nu te ascultă şi vrea să te lovească din nou, pleci de lângă el, ţipi, ceri ajutorul unui adult, te aperi şi îl ţii cu mâna ca să nu îl laşi să te lovească.”

„Gata o să treacă durerea de la genunchi. Ce avem de învăţat din asta? De ce crezi că ai căzut? Poate nu ai fost suficient de atent la denivelările din asfalt şi atunci învăţăm să fim mai atenţi data viitoare. Poate ai încercat să te caţeri undeva unde nu te-ai mai urcat până acum, așa că mai avem de exersat şi nu o să te mai loveşti data viitoare. Poate ai mers pe role fără protecţie la genunchi, așa că învăţăm să ne protejăm mai bine până învăţăm să mergem bine pe role.”

 

Aceştia sunt paşii. Sigur că nu reușim mereu să parcurgem totul ca la carte. Mie îmi este dificil să fac asta în mod natural. De multe ori reacţionez pe pilot automat şi nu aplic schema de mai sus. Alteori îi transmit fricile mele din start. Dar, de fiecare dată când reușesc să mă controlez şi să respect paşii, rezultatele sunt „WOW!”.  O văd pe fiică-mea cum vine plină de frică (de exemplu) la mine şi cum pleacă total liniştită,  împăcată şi plină de putere.

Eu m-am chinuit cu fiică-mea să se adapteze la grădiniţă pe parcursul unui întreg semestru. Aplicând această schemă, sub supravegherea Cristinei, în 3 zile a rămas fericită la grădi (o să vă povestesc altă dată detaliile). Într-o seară, după Paşti, când stabilisem că vom trece la program prelungit la grădi, fiică-mea s-a pus pe plâns înainte de culcare. Îmi tot repeta că ea nu vrea rămână până după-amiază acolo.

Iniţial începusem să am îndoieli. Dar mi-am adus aminte de această schemă. Am conştientizat că fiică-mea are o teamă, şi orice i-aş explica,  sau aş insista nu va avea efect. Ea trăia un sentiment puternic pe care eu ştiam deja cum să o ajut să îl gestioneze. Răspunsul meu a fost exact așa:

„- Draga mea, te înţeleg foarte bine. Pare că îţi este teamă să rămâi la somn pentru că vom fi despărţite mai mult timp şi o să îţi fie dor de mine.

  – Da. Nu vreau să rămân la somn.

  – Dar este normal să îţi fie teamă. Este o experienţă pe care o vei avea pentru prima dată. Îţi este teamă că nu vei putea să dormi, că îţi va fi dor de mine sau că o să îţi vină să plângi.

 – Da.

 – Nu este nici o problemă. Este perfect normal să simţi teamă şi tristeţe şi să vrei să dai înapoi. Dar să ştii că nu trebuie să dormi dacă nu poţi. O să îţi dau o jucărie să o ţii cu tine în pat. Nu este nici o problemă dacă îţi este dor de mami şi o să îţi vină să plângi. Şi mie îmi este dor de tine când nu suntem una lângă cealaltă. Dacă îţi vine să plângi, plângi până te descarci şi pe urmă te întorci la joacă. Şi după-amiază eu vin să te iau şi să mergem în parc cu rolele.”

Asta i-am spus şi mi s-a liniştit copilul. S-a întors cu spatele la mine şi a adormit instant. A doua zi la grădi a rămas fericită şi m-a aşteptat după somn şi mai fericită. Era extrem de încântată că a reuşit să facă un lucru de care îi fusese teamă: a dormit la grădi.

Mi se părea aproape ireal ceea ce trăiam. Mi se părea că totul a mers prea uşor.  Exact aceste situaţii mă încurajează să nu iau în seamă efortul pe care îl fac de a reacţiona conştient şi am observat că îmi iese din ce în ce mai bine.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.