Timp de citire: 6 minute

Dorește-ți mai mult! Nu renunța niciodată! Ieși din zona ta de confort! Atinge-ti potențialul maxim! Fii bun! Trage tare! Depășește-te pe tine însuți!

Auzim mereu aceste vorbe și peste tot vedem prezentate modele de oameni care deja fac aceste lucruri. Suntem îndemnați și inspirați să adoptăm și noi această atitudine.

Și este foarte bine așa. Cred cu tărie că scopul nostru pe acest pământ este să fim noi înșine și să contribuim cu valoarea talentului sau talentelor noastre la crearea unei lumi mai bune.

Am convingerea că, așa cum un copac crește atât cât îi este dat să crească și nu se oprește din cauza vreunei depresii sau îndoieli, la fel si omul este mai fericit atunci când tinde să ajungă cea mai bună variantă a lui însuși.

Dar toate acestea pun o presiune foarte mare asupra noastră și sfârșim, în final, (cel puțin unii dintre noi) prin a ne pierde pe drum și chiar prin a renunța la această călătorie către excelență.

Când dai de greu, când nu mai vezi nici o ieșire din situație și îndoiala se strecoară în sufletul tău, începi să te simți mai puțin bun decât cei care au reușit deja lucruri, în ciuda obstacolelor.

Eu cred că motivul pentru care se întâmplă acest lucru se datorează faptului că, în toate acele povești, nu ni se spune și despre cunoașterea propriilor limite.

Să știi să renunți este o parte importantă în drumul către reușită. Da, ați citit bine. Din experiența mea de până acum am învățat că îmi vin idei noi și găsesc modalități diferite de abordare a unor situații imposibile, după ce renunț, deznădăjduită, pentru un timp.

Alteori, în urma renunțării temporare, am căpătat o perspectivă mai largă si am realizat că luptam din răsputeri pentru ceva ce nici măcar nu imi doream cu adevărat. Probabil că acela era și motivul pentru care nu reușeam mare lucru.

Pe 10 martie am participat la un eveniment organizat de Atena Boca cu „La primul bebe Ploieşti”. Acolo, Atena ne-a povestit despre expediţia ei pe Kilimanjaro. A fost o poveste impresionantă despre vise, cunoaştere şi regăsire de sine, efort, cunoașterea limitelor proprii, magia interacţiunii umane, perseverenţă, iarăși efort, echilibru, crearea propriei fericiri. Dar mesajul care m-a atins pe mine în profunzime a fost capacitatea de a-ți accepta limitele fără vină.

Atena este o femeie foarte faină. Este genul acela de persoană firească, echilibrată, cu atitudine pozitivă. Este o mamă care a trecut prin toate frământările prin care trece orice mamă. Dar a decis că visurile trebuie împlinite. Și nu i-a fost ușor să lase acasă un copil de 2 ani. Dar a găsit cumva puterea să își înfrunte dorul, vina si toate dificultățile drumului și să purceadă la întâlnirea cu muntele.

 

Așa si-a început povestea:

„După ce facem copii avem nevoie de clipe de singurătate, noi cu noi. Şi este foarte în regulă să fie aşa. Momente în care să ne regăsim, în care să curăţăm răni din trecut şi în care să ne acceptăm aşa cum suntem.

Trebuie să învăţăm să ne iubim noi pe noi, pentru că doar apoi vom putea să îi iubim cu adevărat şi pe cei din jur.

Ceea ce nu ne spune nimeni niciodată este că, după ce avem copii, avem nevoie de singurătate alături de partenerii noştri. Şi că acest lucru nu este deloc un mod egoist de a fi părinte. Ci, dimpotrivă, arată grijă şi atenţie faţă de noi și faţă de copilul care va trăi, astfel, într-un mediu mult mai echilibrat.

Când însă îndrăznim să ridicăm ochii spre visurile noastre, mii de sentimente de vinovăţie dau năvală şi ne trag înapoi, pentru că ne simţim judecaţi. Putem să ne ascundem aceste visuri foarte adânc. Mai ales noi femeile suntem foarte pricepute la asta. Putem să îi păcălim pe cei din jurul nostru că nu mai avem vise şi dorinţe, putem să ne păcălim partenerii, putem să ne păcălim chiar şi pe noi. Însă singurele persoane pe care nu le vom putea păcăli niciodată sunt chiar ei: copiii noştri. Copii care vor trăi alături de părinţi nemulţumiţi, copii asupra cărora ne vom revărsa frustrările, copii pe a căror umeri va apăsa falsa vină că ne-au împiedicat să fim fericiţi.

Eu am ales să nu urmez vocea celor din jur. Pentru că eu chiar cred că fericirea ne-o construim singuri. Şi, din păcate, de cele mai multe ori aşteptăm fericirea aceasta de la cei din jur şi punem responsabilitatea fericirii noastre pe umerii celor din jur.

Ei bine, vrem să ne facă soţul fericite, prietenii, copiii sau părinţii, şi nu este aşa. Cu cât vom înţelege că responsabilitatea propriei fericiri este doar a noastră, cu atât vom putea să ridicăm această responsabilitate de pe umerii celor din jur. Şi atunci cred că vom fi mult, mult mai uşor de iubit.”

 

Drumul ei pe Kilimanjaro a fost anevoios, așa cum s-ar aștepta oricine, și chiar mai mult de atât. Provocările pentru ea au fost foarte mari. A luptat cu propriul corp, cu propriile ei limitări, și a căutat toate modalitățile pentru a-și duce la îndeplinire expediția.

Dar, deja la peste 5500 m altitudine, efortul ei devenise aproape supraomenesc. Trebuia să își refacă puterile la fiecare 10 pași, pe care îi parcurgea numarandu-i ca un copil. La acea altitudine aerul era atât de rarefiat, oxigenul atât de puțin, încât fiecare pas presupunea un efort enorm. Erau -15°C iar apa care i-ar fi adus oxigen în plus în organism, îi înghețase în recipientul special.

La ultimul refugiu dinainte de vârf, s-a oprit. De ce? Acestea au fost cuvintele ei:

 

„Am ajuns la Stella Point la 5756 m la ora 9.05 dimineaţa, după un drum de aproape 9 ore. Urcasem toată noaptea. Şi de acolo imaginea gheţarului era impresionantă. Se vedea Uhuru Peak, care era cel mai înalt punct al muntelui.

Am văzut oameni târâţi pe braţe de ghizii lor sau de către prieteni spre vârf. Şi, dacă pentru o secundă am fost tentată să fac ceea ce fac de obicei, adică să termin ceea ce încep orice at fi, mi-am adus aminte de promisiunea făcută acasă soţului meu, şi anume că atunci când am să îmi întâlnesc limita am să mă opresc.

Şi văzându-i pe aceşti oameni târâţi la propriu pe braţe, în inconştienţă, am primit de undeva cea mai mare putere: am primit puterea să mă opresc. I did enough, and I was enough! Mi-am dat seama că singura care îşi punea limite imposibile eram eu, şi doar eu puteam să le opresc.

A fost cea mai mare eliberare a vieţii mele. Am plans minute în şir Şi cred că, dacă ajungeam pe Uhuru, victoria nu ar fi fost atât de mare. Mi-am luat victoria din drum şi nu din vârf.”

 

Această poveste a fost aproape la fel de eliberatoare pentru mine, cum a fost decizia pentru ea. Și eu sunt omul care nu renunță niciodată. Și eu am avut momente în care am rămas blocată în situații pe care credeam cu încăpățânare că le voi rezolva. Destainuirea ei mi-a dezvăluit dintr-o dată poza vieții mele, exact ca atunci cand stai aplecată și coși cu atenție puncte pe etamină, dar cand o îndepărtezi de ochi, poți vedea imaginea întreagă realizată pe goblen.

Am văzut dintr-o dată, foarte clar, că momentele de răscruce, de blocaj, de dificultate din viața mea, au primit rezolvare doar după o renunțare, parțială sau totală.

Îţi mulţumesc Atena pentru o lecţie de viaţă importantă pe care m-ai ajutat să o conștientizez! Visurile pot fi realizate, uneori, în moduri total neprevăzute.

 

 

Articol scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns