Tocmai am citit un comentariu al unei membre dintr-un un grup pentru mame, care a avut o revelaţie: copilul ei este cel care o iubeşte exact așa cum este ea: nu mai calmă, nu mai cuminte, nici mai rujată, mai eficientă sau mai înţelegătoare. Ci își doreşte mama lângă el oricând şi o iubeşte exact așa cum este ea.

Am realizat că, într-adevăr părinții și bunicii, în încercarea lor de a ne educa, ne tot corectează greșelile și, uneori ne simțim neacceptați în individualitatea noastră. Urmează apoi prietenii, iubiții, șefii, colegii sau partenerii de afaceri. Cu toții ne arată aprecierea, dar, mai ales ne tot subliniază lucruri pe care ar trebui să le îmbunătățim la noi. Și uite așa, simțim mereu că imperfecțiunile noastre pot deveni motiv de rupere a unor relații și, în esență, motiv de „neiubire”.

Mi-am adus aminte imediat și de o întâmplare petrecută cu fiică-mea zilele trecute. Fusese o zi plină de lucruri pe care le aveam de făcut, dar cu zeci de întreruperi pentru „hai să citim” , „hai, mami, să te uiți la mine cum sar din pat”, „hai să ne jucăm cu animalele de la fermă „, ” hai să construim…” , etc, după ce gătisem vreo două feluri de mâncare din care abia dacă a gustat și nici nu reușisem să o fac să doarmă la prânz. La finalul zilei eram frântă și de abia așteptam să adoarmă ca să petrec puțin timp cu mine şi să mai aud și niște gânduri de adult. Atunci fie-mea a vrut să îi fac paste cu lapte. Și, în timp ce pusesem laptele la fiert și încercam să mai fac și alte lucruri care rămăseseră restante pe ziua respectivă, fie-mea ciriprea veselă ca o cinteză (dar fix pe creierul meu obosit): „Mami, vreau paste! Facem paste? Când sunt gata pastele? Vreau paste!” În tot acest timp eu îi tot răspundeam: „Sigur mami, am pus laptele la fiert. Imediat. Durează puțin până e gata. Știu că ești nerăbdătoare, dar nu mai durează mult.” La un moment dat, pur și simplu creierul meu a explodat într-o frază și un ton ridicat: „Gata, Larisia! Am înțeles ce vrei. Ți-am spus că nu va dura mult!”

În mod clar o reacţie de genul acesta față de oricine altcineva, ar fi generat, în opoziție, o reacţie asemănătoare de nervi şi acuzaţie, sau mi s-ar fi sugerat că sunt exagerată sau chiar nebună. Dar nu și fie-mea. Ea s-a uitat la mine calmă și cu un soi de complicitate și mi-a răspuns: „Hai, mami, că vorbim și noi aicea!”

În acel moment m-a pufnit râsul și am rugat-o să îmi scuze ieșirea nervoasă, dar i-am explicat că sunt obosită și nu mai am răbdare să îmi spună de 100 de ori același lucru. Așa că ea mi-a răspuns:”Bine, mami!” . Și apoi și-a făcut de lucru, așteptând, fără prea multe vorbe, să fie gata pastele.

Amintindu-mi această intamplare, am realizat că am și eu acum pe cineva care nu încearcă să mă îmbunătățească și care mă iubește exact așa cum sunt: imperfectă. … Și mi-a venit să plâng…

Îți mulțumesc Larisia pentru iubirea ta necondiționată și ți-o ofer la randu-mi pe a mea, infinită și la fel de lipsită de condiționări!