Iată că am făcut-o și p-asta! În urmă cu un an am intrat cu toții în distopia asta care, din păcate. s-a dovedit a fi mult peste ce putea să născocească o minte creatoare într-un film.

Pe atunci îmi spuneam că eu nu mă voi îmbolnăvi. 

De fapt, nu îmi spuneam. Eram convinsă până la ultima fibră de asta. Totuși, eu sunt om rațional și știam că este doar mecanismul psihic de apărare, care îmi creează acest scenariu de invincibilitate în minte. Dar nu m-am grăbit să îl contrazic. Am preferat să trăiesc, așa, fără frică. 

Dar, tot pentru că sunt un om rațional, am avut grijă cât de mult am putut și am respectat regulile care se impuneau de fiecare dată.

La început dezinfectam totul, spălam toate hainele copilului după ce îl scoteam 10 minute afară, țineam fructele și legumele în carantină, etc. Apoi am purtat mască, am păstrat distanța, am renunțat la pupături și îmbrățișări și mi-am văzut familia mai rar.

În același timp, știam că sunt foarte expusă la îmbolnăvire. Pentru că merg zilnic cu metroul și pentru că la mine la serviciu este un trafic în clădire, de câteva sute de persoane pe zi. Dar îmi păstram optimismul, bazându-mă pe organismul meu. Aveam niște argumente ”solide”: ”Eu niciodă nu am făcut gripă, deci nici acum nu voi face covid”, ”Când o colegă de școala a făcut hepatită, eu nu m-am îmbolnăvit, deși băncile noastre erau alăturate. Deci sunt rezistentă la bolile transmisibile.”, ”Eu sunt sănătoasă și nu voi face o formă gravă”.

Ei bine, ȘTIAM că toate sunt mecanisme de apărare

ale creierului meu și că, de fapt, această boală nouă și destul de necunoscută încă, este foarte perfidă. Deci nu prea avem cum să prevedem mare lucru pe baza istoricului nostru, medical sau de altă natură.

 

viața cu covid

Sursă foto: pixabay.com

 

Așa că, iată-mă în fața unei foi primite de la DSP în care îmi scria negru pe alb că sunt pozitivă la virusul Sars Cov-2 și, totuși, parcă nu îmi venea să cred. Îmi caut, acum, în interior o stare, o conștientizare, sau măcar o teamă și nu găsesc decât niște bucurie că am ocazia, în sfârșit să stau acasă și să îmi reorganizez casa, obiceiurile și chiar o parte din viață.

Adevărul este că eram la capătul puterilor, în ultimul timp, încercând să jonglez cu îndatoririle de mamă, soție, angajată și om cu vise și aspirații. M-am bucurat că Universul mi-a dat un moment de răgaz ca să mă reașez puțin.

M-a ajutat și faptul că am avut o formă ușoară. 

Din cauză că nu am avut niște simptome clare, mărturisesc că am mers mai bine de o săptămână la serviciu, fiind deja infectată, pentru că nu știam că sunt. Vreo 5 zile am avut așa o hârâială pe gât. Dar eu am avut genul acesta de hârială toată iarna, cu ceva pauze. Am dat cu spray Salvigol (care, apropo, e genial) și a fost totul ok.

După vreo 5 zile mi-a dispărut hârâiala și s-a instalat o stare, ca de răceală. Era vineri seară, așa că am luat un coldrex si m-am culcat. Sâmbătă am zis să profit de starea mea de ușoară răceală și să lenevesc prin casă ca să mă odihnesc. Am mai luat un coldrex.

Spre seară începuse să mă doară șoldul stâng. Dar mi-am zis că am stat prea mult în pat și poate am avut o poziție mai ciudată.

Însă duminică m-am trezit cu o durere ciudată de bazin, de mijloc și de picioare.

Dacă stăteam mai mult în picioare simțeam nevoia să mă așez și tot căutam mereu poziții mai bune ca să scap de durerea de mijloc. Dormisem cu fiică-mea în acea noapte, pe o saltea cumpărată de curând, și deja începeau să mă apuce gândurile că i-am luat o saltea proastă și că îmi chinui copilul în halul ăla. Totuși fiică-mea îmi spunea că ea nu are nimic și că doarme bine pe salteaua cea nouă.. 

Spre seară am făcut febră 38.2. Atunci m-am speriat. Durerile de mijloc și febra m-au trimis direct cu gândul la o posibilă infectie urinară. Oo, nuu! Nu am avut niciodată infecție urinară, dar nu mi se pare ceva ușor. Ba chiar mă speria gândul că pot fi afectați rinichii. Am început, totuși, să iau 1000 mg paracetamol la 8 ore, pentru febră.

Dar, în afară de asta, ce să fac? Nu mă puteam duce la doctor pentru că nu aș fi trecut de ușa de la intrare cu un formular de triaj în care scriam că am febră. Atunci mi-a apărut prima oară ideea de test rapid. Dar nu am făcut nimic deocamdată în sensul ăsta. La cum mă simțisem duminică, mă bătea gândul să rămân luni acasă ca să văd încotro o apuc cu infecția mea. 

Luni, însă, m-am trezit fresh. Nu mai aveam febră, nu mă mai durea mijlocul, eram vioaie și nici măcar vaga senzație de răceală pe care o avusesem sâmbătă nu o mai simțeam. Așa că am plecat la serviciu. Totuși nu mi-am dat masca jos, am mâncat singură într-o cămăruță friguroasă, și am păstrat distanța față de colegi mai mult decât de obicei. Și i-am ținut în frig tot aerisind biroul. Cert este că nu am îmbolnăvit pe nimeni. 

Mi-am comandat, totuși, un set de teste rapide de pe internet.

Am vorbit cu o colegă care îmi spunea că, atunci când ai covid, pur și simplu știi. Pentru că este total diferit față de ce ai simțit vreodată. Dar mecanismul meu de apărare era prezent la cote maxime și nu mi-a dat răgaz pentru vreo reflecție. Eu nu mă simțeam diferit. Doar cu posibila mea problemă cu rinichii aveam ceva. Dar pe asta urma să o investighez imediat ce aveam testul covid negativ, ca să le spun celor de la clinică și să mă primească să fac investigații. Mai ales că nici nu mai făcusem febră.

Spre seară , totuși, temperatura mea urcase la 37. 2. Dar nici la magazin nu te oprește cu febra asta. Am continuat să iau paracetamol la 8 ore.

Marți m-am trezit, iarăși, fresh și m-am dus la serviciu.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că am avut un moment la birou, când am urcat în grabă un etaj. La final gâfâiam de parcă urcasem 5 etaje. Ajunsă în biroul în care aveam treabă nu îmi puteam recupera răsuflarea ca să pot să vorbesc. Dar nu am băgat nici asta în seamă prea mult, pentru că era nebunie la mine la serviciu și mi-am văzut în continuare de treabă.

Marți seara, însă, după ce mi-au ajuns testele rapide mă aflam în fața unui test cu 2 liniuțe, exact ca la testul de sarcină. Și, exact ca atunci, parcă nu îmi venea să cred. Din acel moment am ales și calea cea mai sigură, cu sunat la 112, făcut testul PCR și intrat oficial în izolare. 

De atunci lucrurile au mers înspre … orice.

Adică te-ai aștepta ca, după o săptămână și jumătate de simptome, totul să meargă spre bine. De fapt nu a mers către rău. E clar că am avut o formă ușoară. Simptomele mele au fost ușoare și pe alocuri chiar vagi.

Dar este un virus al naibii de perfid. Și l-am simțit ca și cum a cotrobăit prin tot corpul doar-doar o găsi vreun punct vulnerabil. La trezire și spre seară aveam niște simptome, de fiecare dată altele. Dar în restul zilei eram fresh.

Uneori mă durea capul, alteori nu aveam chef să mănânc nimic, deși nu mi-am pierdut gustul. Câteva zile mi-a tot revenit durerea de picioare sau de mijloc. Iar în ultimile zile mi s-a instalat tusea. O tuse productivă, dar nu exagerat de productivă. Doar simțeam că am ceva de scos din plămâni. 

Dar în toată această perioadă, deși eram vioaie și făceam tot felul de lucruri prin casă ca să nu mă plistisesc, la prânz cădeam lată și dormeam, uneori și câte o oră. Practic la mine nu simptomele au fost cele care mi-au arătat prezența virusului în organism. Ci corpul meu care ducea lupte crâncene cu el, pe toate fronturile, și care avea nevoie efectiv de somn ca să își refacă rezervele de energie.

Ce pot concluziona după această experiență?

1. Mulți spun că este o simplă gripă.

La mine simptomele au fost mai ușoare decât la o simplă gripă. Dar boala nu este simplă deloc. Este clar că este ceva nou și necunoscut, atât pentru specialiști dar mai ales pentru corpul nostru. Suntem creați atât de minunat, suntem atât de puternici ca specie parte din acest circuit natural și corpul nostru este construit să lupte cu ceea ce vine din afară. Dar lupta este crâncenă și istovitoare când apare ceva atât de nou și de puternic. 

2. Contează cât de puternic este organismul tău și sistemul imunitar.

Eu nu mă pot lăuda cu un sistem imunitar ieșit din comun. Ba chiar, dacă ar fi să judec după desele mele probleme cu amigdalele avute până acum, aș putea spune că am un sistem imunitar destul de firav.

Dar, poate, a contat că de vreo 14 ani mi-am schimbat stilul de alimentație. Nu sunt ușă de biserică. Mai scap în dulciuri. Dar nu mănânc fast-food decât ocazional, prăjeli foarte rar, nu exagerez cu carnea (bine, nu trebuie să mă străduiesc prea mult pentru că mie nu prea îmi place carnea).

Și, cred că cel mai important lucru dintre toate, am consumat suplimenți de calitate și personalizați organismului meu. Fiind distribuitor Herbalife de atâta timp, am în jurul meu, deja, o întreagă comunitate de consultanți și clienți. Nu spun că suplimenții aceștia sunt medicamentul minune sau pază absolută. Dar până acum nu am auzit decât cazuri foarte ușoare la cei care au făcut boala și care consumau suplimenții aceștia, chiar și de puțin timp, față de situații mai complicate la membrii familiei lor care nu consumau.

3. Durata simptomelor este foarte deranjantă.

Iată că eu am încheiat 3 săptămâni și am rămas cu această tuse. Iar lupta organismului cu virusul am simțit-o exact ca în Avengers. Exact când zici că s-a terminat, cumva, personajul negativ se regenerează și luptă în continuare. Iar super-eroii se tot adună și tot mai vin, iar ”ăla rău” tot nu vrea să cedeze. Așa că lupta durează, frate, de zici că nu se mai termină!

4. Nu mai putem

S-a întâmplat să se suprapună izolarea mea cu toate aceste proteste de prin țară contra restricțiilor. Mă uitam la ei și mă gândeam cât de obosiți suntem cu toții. Nu îi voi lua în discuție pe huliganii care au distrus și au rănit jandarmii. O să mă refer doar la oamenii civilizați care protestează și la cei care stau acasă și se revoltă împotriva protestatarilor.

Adevărul este că nimeni nu mai poate. Medicii sunt la capătul puterilor. Oamenii cărora le este frică de virus simt deja uzura psihică a traiului cu pistolul la tâmplă. Cei care sunt mai rebeli din fire nu mai suportă atâtea reguli și restricții. Cei care sunt croiți după calapodul respectării regulilor îi acuză pe ceilalți că se poartă copilărește, sau că sunt inconștienți sau îi consideră chiar fără prea mare inteligență. Adevărul este că toți au dreptate, dacă te așezi în cizmele fiecăruia.

Nimeni nu mai poate.

E prima oară când trecem prin așa ceva ca generație. Frica este mare. Chiar și o parte din cei care spun că pandemia nu există și că virusul este o conspirație, trăiesc o frică. Mecanismul nostru psihologic este minunat și ne protejează.

Când frica este atât de mare și nu o mai suporți, începi să negi. Și când mai vine și cineva și îți manipulează această teamă și îți formulează niște argumente aparent logice, dar le scoate din context, te agăți de acea idee, pentru că îți dă liniște.

Acum, pe bune! E cineva care nu și-ar dori, în secret, să vină azi un specialist care să ne liniștească?

Să ne zică: ”Oameni buni, cercetările noastre s-au încheat și ne-am dat seama că virusul ăsta este doar o gripă obișnuită. Așa că aruncați măștile, deschideți restaurantele și teatrele și bisericile și dați drumul la concerte. Suntem în siguranță.” Ar fi minunat nu-i așa? Vai cât de ușurați am fi! Mie deja mi se umple capul cu idei despre ce aș face într-o astfel de situație.

Dar, adevărul este că nu se poate asta.

Oricât de mult ne-am revolta împotriva măsurilor (destul de anapoda, ce-i drept) luate de autorități, realitatea este că virusul nu va dispărea în neant doar pentru că îl ignorăm noi și nici printr-o ordonanță de urgență.

Realitatea este că trebuie să ne comportăm ca niște adulți, nu ca niște copii plângăcioși și să găsim naibii o cale de a-i face față, fără să mai dăm vina unul pe altul pentru orice nu merge bine.

Poate e o cale prin care Universul ne spune că trebuie să schimbăm ceva în viața noastră. Radical.

Poate că trebuie să mai renunțăm la fuga nebună în care ne trăim viața. Poate că trebuie să începem să reducem cantitatea de zahăr și de toxine pe care le băgăm în organism împotriva modului în care am fost creați.

Poate că trebuie să ne ocupăm mai mult de sănătatea noastră, să facem controale anuale și să remediem din timp ce se poate remedia. Poate că trebuie să devenim mai altruiști și mai îngăduitori unii cu alții. Poate că toată această responsabilitate pe care trebuie să o manifestăm ne va forța să ne gândim mai mult la noi în cadrul unei comunități și nu doar la noi ca indivizi. 

Respectarea unor reguli elementare de igienă și distanțare (care poate fi purtarea măștii, poate fi acea distanță de 1,5 – 2 m sau chiar retragerea din colectiv când ai simptome de răceală) cred că ne va ajuta enorm.

Nu voi vorbi despre vaccinare pentru că este un subiect foarte sensibil și nu sunt medic, deci nu sunt în măsură să emit vreo părere. Cred că asta este o decizie ce trebuie luată împreună cu un medic în care ai incredere și ascultându-ți instinctele. 

Dar oare putem trăi cu teama?

Eu sunt convinsă că ne putem împrieteni cu acest sentiment. Nu îl putem ignora sau îngropa în adâncul nostru, pentru că va izbucni violent când ne vom aștepta mai puțin. Dar cred că ne putem împrieteni. Cred cu tărie că putem învăța din experiențele celor care au făcut boala, indiferent de forma ei.

Putem să vedem ce anume a făcut fiecare. Cât s-a protejat de bine? Care a fost stilul lui de viață? Care este istoricul medical? Care este starea lui de spirit în general, cât de optimist sau pesimist este? Și putem să fim mai atenți la cei din jur care sunt vulnerabili. 

Acesta este motivul pentru care am povestit aici despre experiența mea. Poate îi va folosi cuiva. Poate cineva va lua de aici ceva ce i se potrivește și va aplica în viața lui, în comunitatea lui. Exact așa cum eu am luat din experiențele altora pe care le-am citit sau mi s-au povestit. Pentru că, știți părerea mea: Cu o floare se face primăvară. Fiecare gest de îmbunătățire a atitudinii pe care îl face fiecare dintre noi va contribui la evoluția generală și la binele comun.

Așadar, rămâneți responsabili și sănătoși!

Text scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.