Sursa foto: dreamstime.com

Zilele acestea m-am gândit mult la responsabilitate și respectarea asumată a unor principii.

Dar voi începe cu o poveste despre principii:

La mine în bloc, locatarii sunt în general deschiși, prietenoși și săritori. Dar la același etaj cu noi locuiește o fată, despre care vecinii mi-au spus că este ciudată, izolată și nesuferită. Când ne întâlneam cu ea pe scară, ea privea mereu în jos, era grăbită și dispărea imediat în lift.

Vecinii o ignorau total când trecea pe lângă ei, întocmai cum făcea și ea cu ei. Totuși, eu mi-am spus că nu pot să adopt aceeași atitudine. Unul dintre principiile mele este să îi salut pe oamenii cunoscuți. Astfel, eu am salutat-o mereu pe această vecină, chiar dacă ea nu îmi răspundea. Ba chiar îi și zâmbeam, chiar dacă ea nu se uita deloc către mine. Ceva totuși a văzut ea, pentru că, la un moment dat, a început să îmi răspundă. Uneori m-a lăsat să intru prima în lift cu copilul. Alteori chiar a încercat o umbră de discuție cu fiică-mea.

Eu mi-am respectat principiul și cumva am reușit să modelez atitudinea unui semen față de mine. Nu acesta era scopul meu și nu era o problemă dacă nu se întâmpla asta. Eu voiam doar să îmi respect principiul de viață. Pur și simplu nu puteam să trec pe lângă ea ca și cum nu ar exista.

Revenind la ideea de la început legată de responsabilitate

aș vrea să vă mai fac o mărturisire, în contextul pandemiei prin care trecem: eu am o convingere (habar nu am de unde, pentru că a existat în mine de mic copil) că eu nu mă pot îmbolnăvi. 

Totuși aici intervine responsabilitatea. Deși sunt convinsă că eu nu mă pot îmbolnăvi, m-am străduit ca, în fiecare etapă prin care am trecut din primăvară până acum, să respect regulile. Am respectat atât regulile impuse de autorități, cât și cele de bun simț și igienă. Pe cele de igienă le respectam oricum și înainte, deci nu mi-a fost extrem de greu.

Și poate vă întrebați ce legătură este între cele două idei pe care le-am expus. Păi legătura este exact asta: Dacă unul dintre principiile mele de viață este responsabilitatea, atunci voi face tot ce ține de mine să îmi respect principiul. Nu contează că unii colegi de la serviciu se uită ciudat la mine când îmi pun masca. Nu contează că îmi curg transpirațiile pe față în metrou și de abia aștept să ies ca să inspir o gură de aer proaspăt. 

Dar, pe lângă asta, mă uimește o vorbă pe care o aud în jurul meu de la îngrijorător de multă lume: ”Tu chiar crezi că este adevărată faza asta cu virusul?”. Și urmează diverse argumente, în funcție de convingerile persoanei respective: e făcătură, e doar o gripă, suntem pregătiți cu botnițe pentru a fi manipulați mult mai rău, până la urmă toți trebuie să ne îmbolnăvim pentru că altfel nu scăpăm de ea, etc. 

Ok. Pot să înțeleg că orice argument este o convingere puternică a celui care îl expune. Totuși mă amuză foarte mult cei care spun că nu cred că există, sau nu cred că este atât de grav, sau că ei cred că este doar manipulare pentru alte scopuri oculte. Și apoi acționează în funcție de ceea ce cred ei sau nu.

Și lor am să le fac doar două observații:

  • Există o știință numită statistică. Ea stabilește care este probabilitatea ca un lucru să se întâmple într-un fel sau altul. Se fac niște calcule matematice pornind de la niște caracteristici comune ale unor fenomene de masă. Care sunt șansele să mintă ÎNTREG MAPAMONDUL? Statistic vorbind, este imposibil ca toată lumea medicală, din toate țările de pe glob (mai democrate sau mai comuniste) să mintă în legătură cu acest virus.

 

  • Și apoi ce este acest virus ca să crezi sau nu în el? Este cumva o religie? Dacă specialiștii ne spun foarte clar că ne confruntăm cu un virus complet necunoscut și că trebuie să acționăm împreună pentru a depăși cât mai bine situația dificilă, eu nu am motive să nu îi cred. Chiar dacă convingerea mea internă este că eu nu mă pot îmbolnăvi de la el. Chiar și logica mă oprește de la a mă comporta  iresponsabil, nu doar principiile.

Și încă un lucru: știu că noi românii nu prea avem încredere în autorități. Și este  normal să avem această teamă, după ce ne-au terfelit zeci de ani cum au vrut ei. Dar oare chiar ne-am dori să trăim într-o lume în care să nu respectăm nimic și să nu avem încredere în nimeni? Chiar ne-am dori o lume în care să nu avem încredere, de exemplu, că mașinile fabricate de niște specialiști vor funcționa, că mâncarea comandată la restaurant ne va hrăni sau că telefonul pe care mi-aș dori să îl cumpăr va funcționa?

Nu putem contesta totul în jur. Putem filtra cu mintea noastră și putem cântări informațiie pentru a ne feri de atâtea știri false și chiar de manipulare. Dar de la a ne pune întrebări pentru a cerne adevărul și până la a contesta totul este cale lungă. 

Nerespectarea regulilor poate aduce haos

Într-un final riscăm să ajungem în situația, amuzantă dealtfel, expusă într-un meme ce se rostogolește pe net zilele acestea (dar căruia nu îi cunosc sursa):

Sincer, m-am gândit eu bine și am ajuns la concluzia că nu am cunoscut personal pe nimeni care să fi murit într-un accident auto. Am auzit poveşti, am văzut la știri, dar nu cred; bănuiesc că e o făcătură, ca să nu mergem noi cu maşinile, că ar fi prea multe.
Și pentru că veni vorba, voi nu simțiți că regulile și semnele de circulație ne încalcă dreptul fundamental la circulație neîngrădită? Mai ales semafoarele? Nu credeți că a venit timpul să facem ceva în sensul ăsta?” 

PS: Iar pentru cei care nici nu se opun dar nici nu respectă regulile, având senzația ca trec neobservați când poartă masca pe sub nas, imaginați-vă ce ar însemna să fii bărbat și să te prefaci că te îmbraci:

 

Text scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.