Ca în fiecare dimineață, îmi scot tot felul de lucruri din geantă, imediat ce ajung la birou: telefonul, încărcătorul, o agenda și un pix cu sclipici. Zâmbesc când îmi pun pixul în sertarul biroului. Îmi place uneori să fac notițe nonconformiste. Apoi îmi iau hanoracul din cuier și îl așez cu grijă pe marginea scaunului. Deși afară sunt 36 de grade, tipic lunii iulie, iar eu sunt lac de transpirație după un drum de 30 minute în metrou cu masca pe față, știu că acel hanorac îmi va fi absolut necesar peste vreo 2 ore când aerul condiționat al clădirii va genera o temperatură de ianuarie. Mă așez la birou să îmi trec în revistă sarcinile pe ziua respectivă, când aud telefonul bâzâind în sertar.

  • Salut! Ai ajuns deja la serviciu? aud vocea Adrianei, prietena mea de o viață.
  • Da, îi răspund ușor înciudată. Și dacă ești curioasă, să știi că i-am luat. Am dat o avere pe ei, am încercat să evit cât pot, dar asta e. I-am luat și gata.
  • Haa! Bravo fată! Lasă că eu port ochelari de 20 de ani și nu e nicio problemă.
  • Păi da. Dar tu porți ochelari de mioapă, iar eu de azi voi purta ochelari de babă.
  • Hai că nu sunt ochelari de babă. Sunt doar niște ajutoare pentru atunci când nu vezi foarte bine să citești.
  • Mda! La 40 de ani m-am umplut de rușine pentru că, dintr-o data, am intrat într-o categorie de oameni care se pretind a fi serioși și cu experiență de viață, iar eu mă simțeam maxim de 28 de ani și încă mai visam la cai verzi pe pereți. Iar acum, la 43 de ani, se pare că în sfârșit trebuie să îmi accept CNP-ul, vorba doctoriței oftalmolog, care se credea amuzantă.
  • Hai, lasă, nu intra acum în depresie. Trimite-mi o poză ca să văd cum îți stă. Și vorbim mai târziu.
  • Îți trimit. Te pup, pa!

Închid telefonul și dau să deschid camera pentru un selfie reușit. Dar îmi dau seama că ochelarii sunt încă în tocul lor, liniștiți, în fundul genții. Deci mai am un gest de făcut înainte de poză. Deschid geanta și scormonesc după tocul de ochelari:

”Fir-ar! Uite așa începe totul. De acum încolo nu voi mai face gesturile firesc: Vreau să citesc o etichetă, mă uit, citesc, am terminat. De acum încolo va trebui să implementez un nou proces: Vreau să citesc o etichetă? Mă chiombesc la ea, o îndepărtez de ochi, îmi încrețesc fruntea, fac riduri între sprâncene și laba gâștii la ochi, apoi decid că e mai ușor să scot ochelarii. Apoi voi scotoci și eu, ca toți ceilalți, prin geantă, buzunar sau mai știu eu ce cotloane, și voi scoate ochelarii. Abia atunci trăsăturile feței mele se vor relaxa în sfârșit în spatele lentilelor salvatoare. Hotărât lucru, trebuie să îmi bag mințile în cap. Nu am niciun 28 de ani. Am 43 și cu asta basta. Bine că azi nu am sarcini care să îmi solicite prea mult ochii. Doar niște drumuri pe la notar și pe la architect.”

Gândurile îmi sunt, însă, întrerupte de prezența inopinată a șefei:

  • Loredana trebuie să pregătim dosarul ăsta pentru Primărie, îmi zice ea întinzându-mi o listă de documente.
  • Sigur, răspund eu aruncându-mi privirea pe hârtie și îndepărtând-o fără să vreau ca să văd ce scrie. Mai înjur odată în gând când îmi conștientizez gestul și realizez că nu mai pot amâna deloc momentul acela în care voi pune afurisiții de ochelari de citit la treabă.

Resemnată, reperez prin geantă tocul de ochelari, apoi scot ochelarii înșiși, îi șterg puțin, că așa am văzut că se face și… asta e … îi pun la ochi.

Și începe nebunia. Citesc lista adusă de șefa și trebuie să recunosc că se vede mult mai bine decât mă așteptam. Nici nu realizasem că văd atât de încețoșat. Încep să caut documentele prin dosare. Alternarea privirii de aproape cu cea la distanță mă amețește. Bombăn și îi dau jos. Colega de birou, obișnuită deja cu ochelarii de citit, mă consolează și mă asigură că într-o săptămână mă voi obișnui. O săptămână de amețeli?! În niciun caz. Scot ochelarii și încerc să mă descurc fără ei.

Nu e o problemă prea mare. Dar îmi amintesc că oricare va fi momentul în care îi voi pune iar, tot o săptămână va dura până mă voi obișnui cu ei. Așa că îi iau din nou. Bombăn. Îi pun mai spre vârful nasului ca să pot privi peste ei când intră cineva în birou cu vreo întrebare. Îmi obstrucționează respirația. Îi mai ridic puțin. Citesc adrese, răsfoiesc dosare, mă ridic să fac o fotocopie. Uh! Scap de ochelari pentru 2 minute.

Revin. Oftez și pun iarăși ochelarii. Chiar atunci intră o colegă în birou:

  • Loredana vreau să fac și eu o cerere de concediu.

O privesc și, dintr-o data, mă văd cumva din exterior, cum arăt eu așa cu ochelarii așezați spre vârful nasului, cu capul ușor aplecat ca să pot privi pe deasupra lor. Exact asta este imaginea pe care o păstrez eu despre bunica mea, când cosea ciorapi și eu mă duceam să îi cer ceva: se întreruprea din ce făcea și apleca capul ca să se uite la mine. Și ea să tot fi avut vreo 60 de ani atunci. Eu cât am? 28 de ani? Ah, nu. Am 43, uitasem. Deci trebuie să mă comport ca atare.

O ajut pe colega mea cu cererea și dau să revin la lucrarea mea, când sună telefonul. Yess! Încă un moment când îmi dau jos ochelarii.

  • Bună! îi răspund soțului. M-ai sunat să mă întrebi dacă îi port?

Nu. Nu de asta mă sunase. Așa că îl ascult, îi răspund, comunicăm și rezolvăm motivul pentru care sunase. Apoi mă revărs asupra lui cu plângerile mele.

  • Nu mai suport. Mă ia amețeala, mă mănâncă nasul, mă sufocă, mă strâng. Îmi vine să îi arunc. Și totuși îmi dau seama că mă ajută. Nu-mi vine să cred ce întunecată era viața fără ei. Dar, mai nou, trebuie să accept că am intrat în rândul bunicilor. Am început să am gesturi de bătrânică ce își privește nepoții peste ochelari.
  • Eh! Exagerezi. Nu ești bătrână, iar ochelarii îți stau foarte bine. Tot nu ai trecut peste faza aia cu rușinea?
  • Ba peste asta am mai trecut. Dar acum, când îmi pun ochelarii parcă sunt nevoită să recunosc că am ajuns în grupa de vârstă mijlocie. Nu mai sunt tânără. Adică am intrat la categoria babe, ca să mă exprim ”elegant”.

Soțul mă mai consolează puțin dar încheiem pentru că eu trebuie să termin dosarul.

Mai muncesc vreo 10 minute și mă ia cu frig. Asta pățesc când stau așezată la birou mai mult de o oră și jumătate. Aerul condiționat, a cărui temperatură nu o putem seta pe fiecare birou în parte, face ce vrea el și aproape că ne congelează. Așa că apelez la hanoracul pregătit încă de dimineață. Ah! Ce bine este la căldură! Mă ajută să îmi termin treaba la timp.

Îi duc dosarul șefei ca să îl avizeze și mă întorc în birou să fac poza promisă. Încerc diferite variante, poziții, dar mă ia iar amețeala. Așa că mă opresc și pun ochelarii la loc în tocul lor, și tocul în sertar. Scrolez printre pozele făcute și constat că nu mi-am dat cu ruj.

Eh! Asta e! Nu o iau de la capăt cu rujul, scosul ochelarilor, poze, pozitii și altele.

Aleg o poză și i-o trimit Adrianei. Îmi răspunde aproape instant:

  • Suupeer! Să-ți fie cu folos! Nu te mai plânge atâta că îți stă foarte bine.
  • Multumesc!
  • Dar, ia zi, ți-e cam friguț, hă? îmi scrie ea adăugând un șir de smileiuri râzărețe

Mă uit din nou la poza trimisă. Mda. Poate că îmi stă bine. Dar sunt înfășurată în hanoracul meu de vreme rea din zilele caniculare cu aerul condiționat la maxim. Arunc și o privire pe fereastra mare, cât peretele, privindu-i pe oamenii terminați de căldură ce trec pe la geamul nostru. Așa că înțeleg de ce râde de mine, și îi răspund resemnată:

  • Ce să fac? Mi-e frig de la aerul condiționat…

Și apoi zâmbesc și eu și închei propoziția corespunzător frământării mele interioare:

  • … maică.

 

Text scris de: Loredana Nan

PS: Orice asemănare cu persoanele reale nu este deloc întâmplătoare 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.