Sursă foto: pixabay.com

Ca un copil crescut în vremuri de restriște comunistă …

…în care cea mai frecventă motivare era critica directă, am căzut într-o extremă periculoasă cu fiica mea: eliminarea limitelor și încurajarea perpetuă. Am modificat mediul în care locuiam astfel încât să nu fie nevoie să îi spun NU, atunci când ea voia să exploreze. Atunci când voia să facă lucruri peste puterea vârstei și dezvoltării ei, nu îi spuneam niciodată că nu poate. O lăsam să încerce și, cel mult, îi explicam că mai are de exersat.

Am rezistat așa până pe la vreo 3 ani. Apoi nu s-a mai putut. Deja își dorea lucruri din ce în ce mai complexe și am ajuns, efectiv, în situația să o refuz atunci când exista posibilitatea să se pună în pericol pe ea sau pe alții. A izbucnit, atunci, cu o forță neașteptată perioada tantrumurilor. A fost și momentul în care am conștientizat capcana și extrema în care căzusem: știam că un copil are nevoie de limite blânde dar ferme, dar nu aveam habar cum să fac asta, pentru că nu văzusem niciodată în copilăria mea așa ceva. Pe atunci era doar cu limite și se mergea doar pe principiul ”că așa spun eu”.

Efectiv am crescut odată cu fiică-mea. Mi-am vindecat aversiunea față de limite și refuzuri. Am învățat să caut echilibrul în atitudinea față de copilul meu. Încă învăț să mă joc și să îi spun NU cu blândețe fermă (nu prea îmi iese – ba sunt prea fermă, ba sunt prea permisivă – dar sunt pe drumul cel bun). Încă învăț să o încurajez când nu are încredere și să îi explic limitele atunci când vrea ceva imposibil.

Pe acest fond vine, zilele trecute, o întâmplare.

Eu trebăluiam ceva la chiuveta din bucătărie, cu spatele la ea. La un moment dat o aud zicând: ”Gândește că poți! Gândește că poți!”. M-am întors încet către ea, ca să nu o bruiez. Era în picioare pe scaun, lângă masă. Avea în mâini o sticla de 2l de apă și încerca să umple o ceșcuță mică. Făcea gesturi lente, încercând să se descurce cu greutatea sticlei și să nimerească cu șuvoiul de apă direct în ceșcuță. După ce i-a reușit operațiunea, a pus sticla pe masă și a răsuflat ușurată: ”Uh! Am putut!

Nu am mai rezistat. Deși reacția mea a fost neadaptată nivelului ei de înțelegere, am început să țopăi de bucurie și să îi explic eu morala: ”Wow! Ai văzut că dacă gândești pozitiv și lucrezi cu atenție, până la urmă reușești?!” A început și ea să țopăie și să se bucure alături de mine. Am văzut că a conștientizat și ea, atunci, că reușise ceva important.

Poate că, la cei 5 ani și jumătate ai ei, nu a înțeles, întocmai ca un adult, rolul atitudinii pozitive. Dar sigur a înțeles că a făcut ceva bine. Nici nu mă interesează să integreze conceptele. Am vrut, însă, să își întipărească bucuria reușitei, venită după un moment de teamă, ezitare și efort. Și cred că asta am reușit.

Parcă încep să uit eforturile, uneori peste puterile mele, din vremurile când bâjbâiam prin vălmășagul de intenții bune, principii educative învechite și revolte personale. Uite că încep să apară și rezultatele educației fără ”Ești mică și nu poți!” și fără ”Lasă că îți fac eu!”. Dacă rezistăm în fața greutăților și incertitudinilor și dacă nu ne oprim din proces, întocmai Anei din Meșterul Manole, vine un moment în care începem să vedem frumusețea și trăinicia construcției. Curaj, mamelor! Gândiți că puteți!

Sursă foto: pixabay.com

Text de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.