Instinct matern înnăscut?

Am 6 ani și jumătate și sunt extrem de încântată că am o surioară de câteva luni. Îmi este drag să o iau în brațe și să o port prin casă. După lungi insistențe, mama m-a lăsat chiar și să o înfăș o dată. Nu mi-a ieșit. Dar mă bucur că m-a lăsat să încerc și această experiență. Se pare că apariția unui bebeluș în preajma mea, la această vârstă, mi-a declanșat instinctul matern. Sau o fi fost înnăscut… Nici măcar specialiștii nu au căzut încă la un consens în privința instinctului matern.

Sursă foto: pixabay.com

Am 10 ani și sunt mândră să merg la serbarea de la grădiniță a surioarei mele de 4 ani. Încă îmi imaginez că sunt mama ei. Îmi place chiar să o iau și cu mine când mă întâlnesc cu prietenii.

Și apoi s-a schimbat ceva…

Am 13 ani și nu mai sunt încântată deloc să o iau cu mine. Deja nu mai vreau un copil lângă mine. Mă aflu în plin proces de trecere către vârsta de foc a adolescenței. Îmi iubesc sora, dar a devenit un copil care mă incomodează din punct de vedere social.

Am 17 ani și mă aflu într-o tabără la mare. Suntem cazați de-a valma, într-o cameră cu 13 paturi, câțiva liceeni și studenți, câțiva copii de clasa a IV-a cu părinții lor și, bașca, învățătoarea care a organizat tabăra. Copiii din jurul meu nu îmi trezesc nici un sentiment, nici pozitiv, nici negativ. Îmi sunt total indiferenți. Mă preocupă mult mai mult să mă bronzez frumos ziua, iar seara să mă aranjez pentru o noapte de distracție în discotecă.

Am 25 de ani și mă aflu la mare cu gașca de fete. Stăm în gazdă că este mai ieftin. În jurul nostru, în vilă și pe plajă, sunt multe familii cu copii. Pe noi ne deranjează gălăgia și imprevizibilitatea lor. Părinții lor ni se par niște indolenți care nu iau măsuri eficiente pentru a-i potoli. Așa că le punem imediat etichete: copiii sunt monștrii, iar părinții nesimțiți.

Am 35 de ani și sunt însărcinată pentru că ne-am dorit și am planificat. Port o discuție la un ceai cu o prietenă, o doamnă drăguță cu doi copii mari. Îi mărturisesc că mie nu îmi plac copiii și că mi se par niște monștri de nestăpânit. Nu pot să îi sufăr când îi văd în locuri publice și nu îi înțeleg pe părinții lor cum de nu sunt în stare să îi educe. Îi mărturisesc și că ființa ce crește în interiorul meu este singura pe care o plac. Și îi mai spun că sper să nu îi urăsc prea mult pe viitorii ei prieteni din parc. Prietena mea e șocată de această viziune, dar mă asigură că voi gândi diferit după ce nasc.

Schimbarea definitivă

Am 36 de ani și îmi țin în brațe fetița de câteva luni. Încă de când am născut-o am simțit pentru ea o iubire atât de intensă încât aveam senzația că mă sufoc. Din acel moment sentimentul este mereu prezent și nu a scăzut deloc în intensitate. Doar că am reușit să îl integrez și să mă bucur de el.

Sursă foto: pixabay.com

Dar s-a mai schimbat ceva radical în mintea și în sufletul meu: am început să iubesc TOȚI copiii. Nu ”îi plac”. Îi iubesc de-a dreptul. Acei monștrii nestăpâniți de altădată au devenit niște fetițe drăgălașe, ambițioase, curajoase sau empatice și niște băieței ghiduși, curioși, energici sau amuzanți. Când îi văd prin parc sau pe stradă am tendința să îi protejez și să mă port cu ei așa cum o fac cu propriul copil. Uneori mă enervez dacă au un comportament mai dificil (chiar și pe fiică-mea) dar reușesc să empatizez repede cu ei.

Acum, când mă uit în ochii lor, văd crâmpeie de lumi ce îmi amintesc vag de propria copilărie și sunt într-o nesfârșită uimire: cum și când își pierd adulții acea sublimă inocență și neîngrădită libertate ? Mă fascinează și îmi aduc bucurie.

Nu știu altele cum sunt, dar eu când am devenit mamă, am devenit mamă pentru orice copil pe care îl întâlnesc. Nu știu ce modificare chimică sau de altă natură s-a produs în capul meu, dar da, am devenit Mamă Universală! Dar cred că toate ne simțim așa. Ce ziceți?

Scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.