Timp de citire: 4 minute

Mai avem, oare, azi disponibilitatea de a fi solidari cu semenii noștri? Mai suntem dispuși să sacrificăm din timpul, energia sau interesul nostru pentru a ajuta pe cineva cu o nevoie, mică sau mare? Dar dacă ni se oferă un ajutor, îl acceptăm? Oare este vreo diferență (adică să spui că este un sprijin mic sau un sprijin mare) între a ajuta o mamă să coboare landoul din autobuz sau a o ajuta să-și ducă copilul la o operație în străinătate?

Întâmplarea 1

Am un job într-o clădire în care funcționează mai multe firme cu diverse obiecte de activitate. Este și un cabinet unde poți face fișa medicală pentru schimbarea permisului de conducere. Așa că trebuie să iei niște formulare, să le completezi și apoi să mergi pe la fiecare cabinet cu ele pentru a primi, într-un final, toate parafele necesare.

Aici vin oameni de toate felurile. Într-o zi a venit în biroul meu un bărbat, cam de vreo 50 de ani, dintr-o comună de pe lângă București. Era puțin nesigur și m-a rugat să îl ajut să completeze toate acele 5-6 formulare, pentru că îi era teamă să nu greșească și să fie nevoit să ia ditamai rândul de la capăt. Eu eram într-o pauză în acel moment, așa că am decis că pot să aloc 5 minute pentru a-l ajuta pe om.

La final îmi mulțumește și îmi pune pe masă o hârtie de 5 lei. I i-am dat imediat înapoi spunându-i că nu e nevoie. Când el a insistat, i-am răspuns: ”Vă rog, chiar nu este nevoie! Suntem oameni. Ne putem ajuta uneori între noi fără să ne simțim obligați în vreun fel la o recompensă.”

Sursa foto: pixabay.com

Omul a rămas puțin încurcat, dar nu a mai insistat. Mi-a mulțumit și a plecat. Dar am simțit, totuși, energia simplă și curată a recunoștinței, de genul: ”Uite, dom-le, că se poate să ajuți și fără să aștepți ceva în schimb”.

Întâmplarea 2

Eram prin facultate. Treceam printr-o peroadă foarte dificilă din punct de vedere financiar, dar nu povesteam despre asta. Mă străduiam să mă descurc. Într-o zi am mers împreună cu mai mulți prieteni, la o altă prietenă de-a noastră, care locuia la țară. La plecare, mama acelei prietene a venit la mine și la partenerul cu care locuiam pe atunci, și ne-a dat o sacoșă. Conținea un pet de 2l cu lapte, o bucată de șuncă și o pungă de mălai.

Ca răspuns la figura mea uimită și puțin jenată, ea mi-a spus: ”Luați astea din partea mea. Așa se ajută oamenii între ei. Și eu am avut probleme la un moment dat și m-au ajutat vecinii. Acum vă ofer eu vouă puțin din puținul meu. La un moment dat, sigur veți ajuta și voi pe cineva.”

Sursa foto: pixabay.com

Am plecat, ușor rușinată, pentru că nu știam că prietena aceea știa despre dificultățile mele. Aveam și o doză foarte mare de orgoliu pe vremea aceea. Dar primisem și o lecție la care aveam să mai reflectez: Nu întotdeauna e musai să înapoiezi aceleiași persoane sprijinul primit. Uneori este suficient doar să dai mai departe.

Întâmplarea 3

După ce am născut, mă uitam uneori la televizor când dormea fiică-mea. Eram și foarte sensibilă în acea perioadă. Mă afecta și cea mai mică situație negativă despre care aflam. Când era ceva mai grav, eram deja copleșită.

La un moment dat, văd într-o emisiune, cazul unei familii cu un copil de 2 ani ce locuiau intr-o baracă de carton, pe un câmp de lângă București. Tatăl copilului mergea zilnic și muncea prin piețe la încărcat-descărcat sau la curațenie. Câștiga în funcție de cât ”prindea” de lucru. Mama își îngrijea copilul în baraca ce stătea să se dărâme.

Vă dați seama că am fost impresionată imediat, iar gândul la acel copil nu îmi dădea pace. Pentru că s-a făcut un apel pentru donații, fără să stau pe gânduri, am virat și eu în contul afișat, o sumă modică.

Peste câteva zile, văd continuarea cazului respectiv: se strânsese o sumă frumușică, veniseră și foarte mulți oameni de prin țară și le adusese mâncare, haine și alte cele. Bărbatul reușise să închirieze un apartament pentru care plătise chiria pe un an în avans, dar soția … fugise cu restul de bani și cu copilul.

Sursa foto: pixabay.com

A fost o altă ocazie de reflecție pentru mine. Oare cât de mult poți ajuta un om aflat în nevoie? Oare este suficient doar să îi iei în mâinile tale greutățile, chiar și numai temporar? Oare nu ar fi mai bine să îl înveți să pescuiască decât să îi umpli barca de pește?

Cred în puterea ajutorului oferit la nevoie. Am convingerea și că trebuie să fii destul de puternic ca să accepti cu tot sufletul un ajutor atunci când ți se oferă. Consider că, în momentul în care primim sau oferim ajutor (indiferent cât de mare sau de mic) ne situăm pe o treaptă de vibrație foarte înaltă.

Dar oare mai suntem azi dispuși să trăim acel sentiment de uniune creat într-o astfel de situație? Oare mai avem timp să ne oprim din alergătura noastră nebună ca să ridicăm de pe jos un bilet scăpat de un vârstnic, sau să ne abținem de la a pufni nervoși când o mamă se străduiește să liniștească un bebeluș în autobuz?

Eu sunt optimistă și cred că da. Zilnic observ gesturi mici care fac diferențe mari în viețuirea noastră de zi cu zi. Cred că trebuie doar să deschidem ochii și să le vedem fără să ne cramponăm de exemplele negative.

Voi ce credeți? Vă provoc să povestiți în comentarii ce situații ați trăit sau observat cu ajutor primit sau oferit? Haideți să ne încărcăm împreună cu energia pozitivă creată de candoarea unor astfel de momente.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.