Am avut în primăvara asta de gestionat o situație generată de super-protecția unor mame din jurul meu. De la o situație puțin dificilă prin care au trecut niște copii la grădinită, s-a dezlănțuit un adevărat jihad al părinților. Asta m-a determinat să reflectez mai mult la valul de hiper-protecție pe care noi, mamele, îl revărsăm asupra copiilor noștri. Unele dintre noi. Știu ce spun pentru că și eu mă lupt cu așa ceva.

”Nu vreau ca al meu copil să sufere. Un copil a venit la el și i-a luat jucăria, iar el a plâns. Al meu împarte toate jucăriile și, când alt copil nu îi dă și lui o jucărie care îi place, plânge și nu înțelege de ce se întâmplă asta.”. ”Copilul meu a vrut să se împrietenească cu un alt copil și acela a refuzat. Copilul meu a fost foarte trist. De ce nu își învață toate mamele copiii să se joace cu toată lumea.”. ”Copilul meu are la grădi un coleg mai dificil și atmosfera în clasă este uneori tensionată. Copilul meu este afectat. Noi părinții ar trebui să luăm atitudine și să îndepărtăm acel copil-problemă din grupă.”

Toate acestea sunt doar frânturi din gânduri exprimate de mame prin parc, pe rețelele de socializare sau pe la grădi. Poate rezonăm cu ele sau poate ni se par exagerate. Dar adevărul este că planează foarte profund asupra copiilor noști acest tip de hiper-protecție.

Sursă foto: pixabay.com

Mi-am amintit o întâmplare de anul trecut prin care a trecut fiică-mea: la grădiniță, un coleg mai mare avea o plăcere nebună să o sperie spunându-i că vin monștrii la ea.

E o prostie de copii, vă imaginați. Dar fiică-mea era atât de afectată încât nici nu mi-a povestit despre asta. Eu am aflat chiar de la băiețelul respectiv, care, probabil, realiza că nu e ok ce face, dar nici nu se putea abține. Mi-a spus, într-o zi, că fiică-mea plânge doar pentru că el îi zice: ”Vine un monstru să te ia”. El o pâra la mine pentru cât de naivă este. Dar în momentul acela fiică-mea mi-a sărit în brațe și s-a pus pe plâns.

Imediat în sinea mea a crescut o leoaică care l-a spulberat pe băiețelul năzbâtios, pe educatoarea neatentă la suferința copilului meu și pe toată lumea din grădiniță care nu avusese bunul simț să înființeze o armată de judecători și călăi întru apărarea și securizarea fiică-mii. Noroc că toate astea se întâmplau doar în imaginația mea și au durat doar vreo 2 fracțiuni de secundă.

Inițial i-am explicat băiețelului că e normal ca fiică-mea să plângă pentru că se sperie de ceea ce îi spune el. Apoi l-am întrebat dacă lui îi era teamă de ceva când era de vârsta ei. Mi-a zis că și lui îi era frică de monștri, dar acum știe că aceștia nu există. Așa că i-am explicat că nu e frumos să sperie la rândul lui pe cineva, doar pentru că el însuși a trecut prin asta. I-am amintit cât de rău se simțise el în situația asemănătoare.

Nu știu cât de mult a înțeles el mesajul. Dar m-am concentrat după aceea la fiică-mea. Am realizat că nu am cum să o protejez direct de toate situațiile dificile pe care le va întâlni de-a lungul vieții. Singura variantă era să îi dau ei instrumentele de a face față.

Întâi am analizat în sinea mea situația. Aveam un băiețel rănit care acum căuta cumva recompensarea suferințelor trecute. Cu el nu aveam ce face. Pe de altă parte o aveam pe fiică-mea terorizată de un coleg mai mare, exact în plină vârstă de dezvoltare a imaginației, în care monștrii erau cele mai de temut plăsmuiri.

Așadar am început să vorbesc cu ea și să îi explic că monștrii nu există în realitate. Ei sunt doar în cărți sau în imaginația noastră. I-am explicat că e normal să se sperie acum, pentru că are o imaginație foarte bogată. Imaginația este un lucru bun și o ajută să fie creativă. Acesta era un prilej bun să învețe diferența dintre imaginație și realitate.

I-am povestit și despre mine, cum îmi era frică de întuneric, deși, după ce aprindeam lumina vedeam că nu e nimic acolo. I-am adus aminte că ei însăși îi fusese frică de întuneric până de curând, și cum o ajutasem să observe că nu avea un motiv real de teamă.

Iar la final am învățat-o un truc pentru a-l dezarma pe colegul ei. I-am spus că, oricât de rău s-ar speria de monștrii invocați de colegul ei, să se străduiască să nu plângă de față cu el. Să îi răspundă imediat că monștrii nu există. I-am explicat că, dacă va reuși să pară indiferentă în fața lui, el nu va mai continua. Pentru că el face așa doar pentru că ea are o reacție.

În următoarele două săptămâni am mai discutat de câteva ori despre acest subiect. Inițial îmi povestea că tot îi vine să plângă, dar că se străduiește. Eu îi apreciam micile reușite și o asiguram că o susțin în continuare și că va reuși.

Până într-o zi când a venit și mi-a zis că a reușit să nu plângă și să îi spună că nu există monștri, deși frica nu îi dispăruse. Ne-am bucurat amândouă de reușita ei și i-am explicat că e normal să îi mai fie puțin frică până când se va convinge că nu are un motiv real de teamă. A fost și ultima oară când acel băiețel a necăjit-o.

Anul acesta mi-am reamintit întâmplarea și am întrebat-o ce părere mai are despre monștri. A râs și mi-a zis că nu există așa ceva. Ne-am amintit amândouă despre colegul buclucaș și am înțeles cât de mare a fost realizarea ei de a rezolva singură situația, doar cu puțin ajutor din partea mea.

Nu știu dacă metoda mea a fost una ideală. Probabil că aș fi putut să introduc mai mult joc și mai multă magie în acest proces. Dar eu atât am reușit atunci și pentru noi a funcționat așa.

În concluzie, nu putem evita suferința copiilor noștri. Sigur că noi, ca mame, am vrea să inventăm o baghetă magică prin care să îndepărtăm din jurul lor tot ce este neplăcut. Dar realitatea este că nu există așa ceva.

Pe de altă parte, îi putem învăța unele lucruri sau putem să le fim exemple în gestionarea altora. Dar tot nu putem să controlăm absolut totul. Adevărul, dureros pentru noi, este că un copil va simți în viață tot felul de dureri, fizice sau de altă natură. Deși ne este greu să acceptăm, totuși majoritatea situațiilor dificile nu le vor pune viața în pericol. Nici integritatea fizică și nici sănătatea psihică. Nu totul devine o traumă de netrecut. Așa cum nu se poate o existență fără traume. Așa cum îmi spune terapeuta mea: ”Un copil ideal, cu o mamă ideală, crescut într-un mediu ideal, tot va avea traume.”

Sursă foto: pixabay.com

Singura soluție este să conștientizăm că nu suntem Dumnezeu și nu putem controla totul. Or fi mamele înzestrate cu super-puteri și pot face chiar lucruri supraomenești pentru puii lor. Dar, de la un punct încolo, trebuie să înțelegem că și ei trebuie să își trăiască viața, să își învețe propriile lecții și să își contureze propriile modele de reacție și comportament. Este un drept al lor. Dacă vom conștientiza asta, ne va fi mai ușor să ne relaxăm și să le oferim doar sprijinul de care au ei nevoie, atunci când au ei nevoie.

Articol de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.