Avea 30 de ani. Se poate spune că trecuse un pic prin viaţă. Ba chiar cei doi ani de căsnicie, care se sfârşiseră brusc şi aproape violent, îi oferiseră o porţie zdravănă de experienţe. Dar iată că acum trăia o iubire exact ca în adolescenţă. El era un băiat subţire, copilăros şi oarecum timid. Timid sau distant … încă nu putea spune exact. Ea era înfometată de iubire. Suferise din lipsa iubirii încă din copilărie. Această suferinţă se adâncise la un moment dat, când întâlnise suferinţa altui suflet, ieșind amândoi pârjoliţi şi pustii din ceea ce devenise înfruntare şi nu uniune. Apoi urmase o singurătate impusă de teamă şi uscăciune.

Dar acum îl întâlnise pe el, cel care îi arătase că gheaţa din jurul inimii ei se topise demult şi era pregătită să pulseze din nou. O înfiorau atingerile lui în cel mai pur şi mai adolescentin mod. Iar săruturile … Ah! Săruturile erau momente de sublim, de liberă bucurie şi erau, invariabil, acompaniate de roiuri masive de fluturi în stomac.

Sursa foto: www.pixabaz.com

Ar fi vrut să se arunce în valurile sentimentelor şi să se scufunde până în pragul asfixierii. Ar fi vrut să pună pe mute vocea raţiunii care urla din toţi rărunchii că nu este bine ce face, că este o joacă periculoasă. O deranjau îngrozitor strigătele acelea. Mai ales că inima se ruga fierbinte să îi dea şi ei ce i se cuvine. Rațiunea nu renunţa nici o secundă şi rula argumente neîncetat pe fundalul acela de întâlniri jucăuşe, sărutări furate, glume adevărate şi sentimente ce deveneau puternice pe neobservate.

Ea se juca cu el. Nu îi ascundea deloc acest lucru. Şi lui îi plăcea acest joc. Dar tocmai această incitantă joacă cu focul începuse să le frigă degetele. Sau colţurile copilăroase de suflet.

Prietenii lor îi priveau confuzi. Erau oameni maturi de la care nu te-ai fi aşteptat să se poarte ca niște copii proaspăt intraţi la pubertate. Dar ei își savurau cu atâta sete libertatea jocului, fiind convinşi că tocmai maturitatea îi va proteja de vreo plagă.

Dar iubirea nu este niciodată o glumă. Şi indiferent cât de trecut prin viaţă eşti, nu te iartă niciodată dacă o tratezi astfel.

Şi când focul se transformase în vâlvătaie, iar cei doi nu îl mai puteau ţine sub control, ea a fugit … A fugit speriată, întocmai ca o codană aflată la prima horă. Experiențele de viaţă, înțelepciunea, maturitatea se împrăştiaseră ca fumul de la ţigara lui. Probabil că nu fuseseră niciodată acolo. Altfel nu ar fi dus jocul atât de departe. Dar se pare că singura voce puternică în toată acea furtună de simțuri, fusese intuiţia. Iar ea era fermă când spunea că ei doi nu s-ar fi potrivit. Sau … cine mai ştie …

Așa că fuga a fost singura variantă acceptabilă. Şi a durut. A durut îngrozitor, iar ea ştia că nu este singura care agonizează. Şi totuși nu a putut să dea o şansă acelei relaţii.

Din acel moment nu a mai ştiut nimic de el. Dar a rămas cu amintirea celor mai frumoase săruturi pe care le-a trăit vreodată. Probabil că viaţa construieşte, uneori, un seif cu amintiri vinovate, momente magice şi întâmplări menite să ridice din nou castele din ruine. Ea sigur a ieşit cu inima plângând de durere. Dar cu uimirea că tocmai acel foc îi reconstruise bucăţile sfâşiate şi de negăsit. A fost ca o jertfă care trebuia făcută pentru revenirea la viaţă. Sau poate a fost doar prostia unor adulţi pierduţi undeva prin imaturitate. Cine mai știe…