Frunze răzlețe și palide au început să acopere pe alocuri gazonul ce și-a pierdut deja culoarea de verde crud. Oameni bronzați încearcă să prelungească atmosfera de vacanță furând câteva ore de weekend la mare sau la munte. În parc, discuțiile virează de la creme de protecție, destinații de vacanță „child friendly” sau protectii anti-țânțari, către librării cu raport bun calitate-preț la rechizite, argumente pro și contra referitor la grădinițe de stat sau privat și, bineînțeles, mult-temuta adaptare a copilului care merge pentru prima oară în colectivitate.

E clar, deci, că vine toamna. A sosit momentul să vă povestesc puțin despre adaptarea noastră la grădiniță, care s-a petrecut anul trecut. Sunt sigură că mai există pe lumea asta măcar o mamă la fel de anxioasă ca mine, căreia îi vor fi de ajutor concluziile și descoperirile mele.

În primul rând vreau să vă spun că adaptarea fiică-mii a durat un semestru. Abia din semestrul al doilea am putut să o las la grădiniță fară drame.

În al doilea rând vreau să menționez că eu am făcut tot felul de pregătiri cu ea, dar, până nu m-am „pregătit” eu pentru noua etapă, ea nu s-a desprins.

Dar să vă povestesc cum s-au desfășurat lucrurile.

Încă din vară am început să îi povestesc despre faptul că din toamnă, de cand se vor îngălbeni frunzele, va merge la grădiniță. I-am explicat ce va face acolo, cât va sta și i-am făcut un mega-promotion despre cât de frumos se va distra cu viitorii ei colegi și cu doamna educatoare.

I-am povestit cu fiecare ocazie întâmplări plăcute din viața mea de copil la grădiniță. În afară de asta, am făcut mereu diverse jocuri de rol legate de adaptarea la grădiniță. M-am inspirat din filmulețul Ioanei Chicet Macoveiciuc dintr-un articol de anul trecut.

La sfârșitul lui august, am mers împreună prin magazine si am făcut cumpărături pentru noua experiență pe care urma să o aibă în viața ei.

Pe scurt, am făcut o aventura amuzantă din tot ceea ce urma să se întâmple.

Și a venit și mult-așteptata zi … cu un eșec total. Nu s-a dezlipit de mine deloc. Parcă era îngrozită de tot ceea ce vedea în sala de clasă. În prima zi am stat cu ea în până la prânz (pentru adaptare treptată), apoi în celelalte zile am stat o oră și am plecat lăsând-o plângând în brațele educatoarei. Reveneam la prânz și o luam.

Problema era că ea nu se liniștea după ce plecam eu. Chiar dacă nu mai plângea, era absentă și nu se putea concentra la activități sau la ceilalți copii. Nu înțelegeam ce se întâmplă, pentru că educatoarea era extraordinară, copiii foarte ok, activitățile și atmosfera de acolo erau exact pe stilul ei.

După o săptămână am schimbat strategia. Am zis că nu o voi mai lăsa plângând. O duceam, stăteam o ora cu ea (așa cum permitea regulamentul grădiniței) și apoi plecam amândouă acasă, pentru că ea începea să plângă și să se agațe cu disperare de mine. Nu mai puteam să o las în suferință, așa cum făcusem în prima săptămână.

Și totuși lucrurile evoluau extrem de încet, chiar dacă am încercat varianta de a o duce soțul sau chiar una dintre bunici. După un semestru eram la capătul puterilor și pe punctul de a renunța. Nimic din ceea ce citisem, nici o discuție, conectare sau joc de rol nu dăduseră roade. Știam că greșesc undeva, dar nu reușeam să înțeleg unde.

Atunci am întâlnit-o pe Cristina, o doamnă extraordinară care face coach-ing cu adulți sau copii. În 3 zile, aplicând rețeta ei, copilul meu a rămas la grădiniță fără probleme.

Iată ce am făcut:

1. Am parcurs cu ea cei 3 pași despre care am mai vorbit: normalizarea, repararea și planul / învățămintele.
„Știu că îți este greu să stai fără mine peste zi. Este perfect normal. Și mie mi se face dor de tine. Este absolut firesc să îți vină să plângi uneori. Tuturor ni se întâmplă asta, chiar și oamenilor mari. Și mie îmi vine să plâng uneori la serviciu sau în vreo altă situație și atunci plâng până mă descarc și gata. Să îți fie dor de mami nu este ceva rău. Este foarte bine pentru că îți dă ocazia să te gândesti la mine. Atunci poți să pui mâna la inimioară și când o simți bătând vei ști că și eu mă gândesc la tine. Eu merg la serviciu pentru că îmi place ceea ce fac și este important pentru mine să fac și alte lucruri. Este la fel de important pentru tine să te joci și să te simți bine cu doamna educatoare și cu ceilalți copii. După amiază vin să te iau și mergem să ne jucăm și stăm doar noi împreună.

2. Am plecat fără să fac o dramă din momentul despărțirii. O îmbrățișare scurtă, un pupic: „Pa! Te iubește mami! Ne vedem după amiază!” și am fugit fără să mă uit în urmă.

3. Un alt moment cheie a fost momentul revederii. M-am setat dinainte să nu am fața îngrijorată sau altfel decât bucuroasă de realizarea ei. Și i-am și subliniat acest lucru în momentul revederii: „Wow! Felicitări ce realizare mare ai avut: ai stat la grădi fără mine și a fost bine!”.

În prima zi a rămas plângând, dar s-a liniștit foarte repede după ce am plecat eu. A doua zi a fost doar emoționată când am lăsat-o, iar din a treia zi a rămas fără probleme.

Au mai fost vreo două dăți când mi-a povestit seara că i-a venit să plângă la grădi. Uneori a și plâns puțin, alteori a fost doar tristă. Atunci eu i-am normalizat din nou plânsul sau tristețea și gata.

A trecut cu brio peste o situație cu un coleg agresiv, la care alți colegi au clacat și chiar a gestionat singură, doar cu mici sfaturi din partea mea, o experiență cu un alt coleg care o speria și o făcea să plângă. Mi-am descoperit copilul într-un mod în care nu m-aș fi gândit vreodată în perioada când statea agățată de mine la cea mai mică intenție de comunicare a altcuiva cu ea. Am descoperit că este muuult mai puternică decât mine.

Dar iată unde greșisem eu. Eu aveam așteptarea ca ea să rămână acolo fără să plângă. Pentru asta făcusem toate pregătirile și aplicasem toate metodele blânde și adaptarea treptată. Dar nu luasem în calcul că ea este mai sensibilă și foarte atașată de mine și că îi cer un lucru imposibil.

Nu suportam să o las plângând, iar asta era o presiune prea mare pentru ea. În momentul în care am făcut normalizarea tuturor sentimentelor cu ea, am făcut, de fapt, acest lucru cu mine. Atunci am acceptat și conștientizat că plânsul, dorul, tristețea sau frica nu sunt pericole vitale. Am înțeles că, punându-i în mâinile ei libertatea de a plânge pentru descărcare, îi dau și încrederea că va putea să își gestioneze orice sentiment, nu doar cele pozitive.
Nimănui nu-i venea să creadă la sfârșitul anului, că acel copil care se umfla de plâns altădată, este copilul de azi care îmi face cu mâna si se duce liniștit între ceilalți copii.

Este foarte greu pentru o mamă să își vadă copilul suferind, chiar dacă suferința este provocată doar de dor sau de teama de despărțire. Dar m-a ajutat foarte mult să conștientizez că eu pot să fac doar lucruri limitate: să mă asigur că este înconjurată de oameni ok, că e sănătoasă, că e în siguranță, etc. Dincolo de asta nu mai pot controla sentimentele copilului. Ea are dreptul să fie și tristă sau temătoare, pe lângă toate sentimentele pozitive pe care am grijă să le simtă. Și, mai ales, are tot dreptul să plângă pentru a se descărca atunci când simte nevoia.

Toată gama de sentimente o vor ajuta să devină un adult puternic emoțional, exact așa cum îi mai lăsăm uneori să mănânce cu mâinile murdare ca să își întărească sistemul imunitar.

Nu este o problemă vitală faptul că li se face dor de noi când suntem plecate. Ei nu pot duce povara acestor așteptări ale noastre de a fi doar zen și fericiți.

Articol scris de: Loredana Nan