Timp de citire: 7 minute

La fiică-mea în grupă este un băieţel care are tendinţe agresive. Nu doar fizic, dar şi în limbaj şi atitudine. Când am aflat (de la alte mame), m-am impacientat puţin, mai ales că, la scurt timp, am purtat o discuţie cu fiică-mea despre el:

 

„- Mă dor degetele acestea două, îmi zice ea.

– De ce?

– Pentru că m-a strâns colegul meu de degete.

– Cum așa? De ce?

– Își pierduse papucul şi s-a aplecat în faţă să îl caute. Eu am vrut să îl ridic şi să îi arăt papucul care era în spatele lui, iar el m-a strâns tare de degete.

– Şi tu ce ai făcut?

– Nimic, pentru că mi-a dat drumul.

– Şi doamna educatoare ce a zis?

– Nimic. Noi eram în spatele ei. Nu ne-a văzut.

– Păi şi nu i-ai spus tu? Nu este în regulă ce a făcut colegul tău. Doamna educatoare trebuie să afle astfel de lucruri.

– Nu i-am spus, pentru că mi-a dat drumul.”

 

Nu am mai ştiut ce să îi spun în acel moment. Dar probabil că vă imaginaţi ce simțeam atunci să fac. Instinctul matern, care nu are vreo legătură cu rațiunea, m-ar fi îndemnat să mă duc să fac scandal, să îi spun educatoarei, directoarei, mamei băiatului, şi m-aş fi dus chiar să îi trag o mamă de bătaie băiatului însuşi. Orice mamă cred că simte revoltă atunci când puiul ei are chiar şi o minusculă suferinţă din partea altcuiva.

Mai târziu am realizat că fiică-mea nu are, de fapt, nicio problemă cu acel băieţel. Nu se teme de el şi nu intră în conflicte cu el. Nu ştiu exact ce face, dar cred că îl evită şi gata. În schimb, eu am rămas cu resentimente şi cu teamă faţă de acest copil. Nu ştiam cum să procedez exact, pentru că eram sigură că, dacă isc vreun scandal, nu voi rezolva nimic. Părinţii lui, fie se vor certa cu mine, fie îl vor pedepsi pe cel mic, sau şi mai rău îi vor aplica corecţii fizice, ceea ce nu ar face decât să îi accentueze comportamentul agresiv.

La un moment dat s-a organizat cu toată grădiniţa o plecare la teatru. La rugămintea doamnei educatoare am mers să îi însoţesc. Am fost foarte atentă la acest băieţel şi am văzut ce face. Nu voia să stea în rând, îl smucea încontinuu pe colegul cu care trebuia să se ţină de mână, încerca să se caţere peste tot pe unde vedea ceva de căţărat, folosea cuvinte urâte şi făcea glume ciudate pentru vârsta lui. În autocar a trebuit să stea educatoarea lângă el, pentru a nu se ridica de pe scaun şi pentru a nu fi în pericol să se accidenteze.

La un moment dat a încercat să se urce pe un grilaj ornamental, care mi se părea foarte slab prins în perete. Fiind în apropierea mea, l-am luat de mână fără să îl bruschez și nu l-am lăsat să urce. I-am explicat cu blândeţe că nu este în siguranţă să facă asta. Mi-a scrîşnit un „Lasă-mă!” printre dinţi, care mi-a dat fiori reci. Este doar un copil de 4 ani. Nu inspira teamă. Dar am văzut în spatele acelei grimase, a acelui ton şi acelei priviri ceva mult mai profund. El copiază ceva ce a văzut în altă parte. Nu am idee care este contextul lui familial. Dar pare un copil crescut cu răceală şi, poate, chiar cu violenţă. Oricum, este un copil neînţeles, cu siguranţă.

Acea zi la teatru a fost destul de grea pentru copii. Cei de la teatru vânduseră mai multe bilete decât locurile existente. Unele grădiniţe întârziaseră. Așa că spectacolul a început cu o întârziere de vreo 50 minute. Vă imaginaţi cum este pentru un copil să îl pui să stea într-un scaun atâta timp, fără să facă nimic şi fără să aibă nimic care să îi atragă atenţia.

Educatoarea fiică-mii este extraordinară şi mereu găseşte soluţii în situaţii limită. Şi acum a făcut tot posibilul. Le-a dat să bea apă. Apoi i-a scos din scaune, ducându-i rând pe rând la baie sau la acvariul cu peşti. Cu toate acestea, la plecare se simţea plictiseala, nevoia lor de mişcare înăbuşită până atunci, şi cu siguranţă foamea.

Băiețelul nostru era ca un leu în cuşcă. Deja devenise aproape de necontrolat. Biata educatoare nu mai avea idei, așa că ajunsese să îl corecteze la aproape fiecare gest, deşi ei nu îi stă în fire să procedeze așa. Chiar şi eu eram plină de nervi pe el. Eu nu reacţionam nicicum, dar încă nu îmi dispăruseră resentimentele.

Atunci, când autocarul nostru tot întârzia să apară şi când vedeam că toată lumea, copii şi adulţi deopotrivă, eram la limita răbdării, am realizat că nu este în regulă ceea ce gândesc. Am realizat că furia maternă îmi acaparase rațiunea. Am tras aer în piept şi mi-am comutat creierul pe modul raţional. Am reuşit atunci să vad situaţia în ansamblul ei. Toţi acei copii erau agitaţi, dar acel băieţel, care oricum crea probleme şi în condiţii relaxate, nu avea cum să acţioneze decât şi mai exagerat.

Mi-am amintit tot felul de lucruri citite sau auzite la cursuri: „Grădiniţa este făcută de femei pentru fetiţe. Băieţii au o fizicalitate crescută care le este înnăbuşită de activitățile din grădiniţă. De aceea ei au nevoie de mai multă mişcare după ce termină cursurile, pentru a compensa.” ; „Un copil violent nu va putea fi corectat niciodată cu violenţă, ba chiar va deveni şi mai violent, pentru că aceasta va fi o confirmare a faptului că este neînţeles de cei din jur.” L-am privit, atunci, exact aşa cum era el: ca pe un copil fără apărare, care are trăiri pe care cei din jur nu i le înţeleg, corectat la fiecare pas, dar neștiind ce să facă cu tot acest tumult interior, atât de puternic pentru a-l ţine în frâu așa cum își doresc adulţii din jurul lui. M-am gândit şi la posibila lui situaţie de acasă, la gheaţa din privire şi din grimasa feţişoarei pe care încercase mai devreme să mi le ofere. M-am lăsat la nivelul lui, l-am luat de mână (el tocmai încerca să se urce pe un gărduleţ despărţitor) şi i-am spus cu blândeţe:

– Te-ai plictisit, nu-i așa?

Reacţia lui aproape că m-a şocat. Furtuna aceea nebună pe care o vedeam în interiorul lui şi care îl făcea de necontrolat s-a potolit ca prin farmec. Parcă eram în faţa unei imagini cu o furtună pe mare care s-a transformat instant într-o imagine cu o mare calmă şi un soare cald. S-a dat jos de pe gărduleţ şi a recunoscut aproape cu disperare:

– M-am plictisit şi nu mai pot să stau. Vreau să plecăm.

– Este perfect normal să te plictiseşti. Voi copiii aveți nevoie de mişcare. Azi aţi stat foarte mult pe loc şi ceea ce simţiţi voi acum este normal. Chiar şi eu m-am plictisit. Şi mie îmi vine să alerg şi să mă urc peste tot pe aici. Nu putem face asta pentru că nu am fi în siguranţă şi trebuie să aşteptăm autocarul. Dar am o idee: vreți să facem un concurs de sărituri pe loc? Haideți să vedem cine reuşeşte să sară pe locul pe care stă, fără să își depășească deloc acel spaţiu îngust.

Am început eu cu fiică-mea să sărim pe loc şi a început imediat şi acel băieţel să sară, împreună cu alţi câţiva copii din jurul nostru. Atmosfera s-a schimbat imediat. Râsetele au apărut, furia şi nerăbdarea s-au topit ca prin minune, şi, cu siguranţă, au uitat şi de foame sau oboseală. A sosit într-un final şi autocarul care trebuia să ne preia şi copiii au ajuns în sfârşit la masă.

Pentru mine, această întâmplare a fost prilej de reflecţie şi de lecţii primite.

Ştiam că violenţa nu se stopează cu alte forme de violenţă. Doar că nu ştiam exact cum aş putea să procedez pentru a-mi apăra copilul. Am realizat, însă, că nu îmi pot apăra EU copilul, ci trebuie să îl învăţ să se apere singur. Și, în acea zi, cred că i-am oferit un posibil model de acțiune.

Atunci când într-un colectiv apare un copil agresor, copilul agresat va fi întotdeauna copilul cel mai cocoloşit de către mamă. De ce? Pentru că întotdeauna cocoloşeala mamei este foarte eficientă. Îi înlătură copilului orice obstacol care i-ar putea exersa mușchiul rezolvării de conflicte, mușchiul relaţionării cu personalitățile dificile şi mușchiul de a lua singur decizii. Astfel acest copil se va bloca într-o lipsă de reacţie şi va părea slab. Agresorul caută întotdeauna persoane slabe, nu are suficientă putere să se măsoare cu cineva puternic.

Am mai învăţat că, uneori, copiii nu au nici o problemă cu lucrurile cu care avem noi probleme. Dar trebuie să fim pregătiţi să aibă probleme care, pentru noi, pot părea neînsemnate. Atunci noi trebuie şi să îi ajutăm să le facă faţă. Nu e cazul să intervenim în situațiile dificile ale copiilor noştri decât atunci când ei ne cer acest lucru. Şi nici atunci nu o vom face direct, ci îi învăţăm pe ei cum să acţioneze, asigurându-i că suntem imediat în spatele lor să îi sprijinim cu orice au nevoie.

 

Am aflat că am un copil mai puternic decât copilul din mine. Am realizat că fiică-mea este mai inteligentă emoţional decât eram eu la vârsta ei. Am constatat cu bucurie că ea, la 4 ani, ştie să îşi gestioneze emoţii negative pe care eu, la 41 de ani, nu reușesc să le gestionez decât cu foarte mari eforturi, şi nu de fiecare dată. Asta îmi dă încredere că nu voi greşi radical în educaţia ei: pentru că este mai dezvoltată decât mine. Nu-mi rămâne decât să respir … şi să învăţ de la ea.

Dar despre gestionarea emoțiilor voi scrie pe larg în articolul viitor. O să las totuși aici un sfat oferit de către Ion Creangă, un îndemn la fel de actual acum ca şi atunci.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.