Timp de citire: 3 minute

Sursa: https://pixabay.com/

Mă uit la fiica mea cum se joacă fericită cu o broşă de a mea. Bine, nu mai este broşa mea. Tocmai s-a minunat de ea şi a făcut diverse afirmaţii (fără să mi-o ceară direct) până a obţinut acceptul meu de a deveni a ei „de tot”. Îi desface acul de prindere, îl studiază şi îl închide la loc. În capul meu, toţi bunicii mei, mătuşile şi părinţii, împreună cu socrii şi bunica soţului, au făcut un protest spontan şi strigă la mine: „I-ai borşa aia din mână! O să se înţepe cu acul ăla. Cum să laşi un copil de 3 ani şi 5 luni să se joace cu lucruri ascuţite?!”. Eu însă nu pot fi de acord cu vocile lor, așa că îi îndepărtez şi o privesc uimită pe fiica mea. Mă minunez de câtă fericire poată să simtă în urma unui gest atât de simplu.

Este o broşă micuţă, primită de mine pe post de mărţişor, anul acesta, de la o prietenă. Nu este dintr-un material preţios, dar este frumoasă, cu niște floricele delicate. Lari a privit-o puţin, apoi mi-a cerut voie să o ia în mână, apoi m-a întrebat dacă este a mea. I-am spus că este a mea, dar poate să fie şi a ei, dacă îi place. A fost de acord, apoi m-a întrebat dacă este broşa amândurora. I-am răspuns că da. Apoi m-a întrebat dacă este a amândurora sau doar a ei. Văzând că vrea de fapt să i-o dau ei, i-am spus că, dacă îi place atât de mult, i-o dau ei de tot. A fost foarte fericită. Repeta într-una că este broşa ei „mai mult” (Ha! Ha! Tot uita expresia „de tot”).

Apoi a vrut să înțeleagă ce este cu mecanismul de pe spatele ei. I-am desfăcut acul şi i-am arătat cum se prinde de bluză. I-am explicat rolul unei broşe. A vrut şi ea să deschidă şi să închidă mecanismul. Am lăsat-o şi i-am arătat că acela este un ac în care se poate înţepa dacă nu este atentă. I-am pus degețelul pe vârful lui şi i-am arătat că este ascuţit. Apoi am lăsat-o să facă singură totul, sub supravegherea mea.

Era atât de fericită! Închidea şi deschidea acul cu mare grijă. Apoi studia iar broşa. O strângea la piept, râdea, se bucura. Apoi mi-o arăta şi îmi spunea iar că este a ei „mai mult”. Apoi iar o desfăcea şi îmi spunea că ea este mare acum şi ştie să desfacă broşa fără să se înţepe.

Toată atitudinea ei emana bucurie (pentru că ceva al meu devenise doar al ei), dar şi împlinire, încredere şi conștientizarea propriei puteri. Iar eu simțeam încredere în ea. Şi eu mă bucuram de senzaţia puternică pe care o trăiam în prezenţa ei, în această situaţie. Începeam să înţeleg cum încrederea părintelui îi dă copilului putere să înfrunte orice. Parcă priveam o filmare cu transformarea unui boboc în floare, rulată pe repede înainte. Doar că eu vedeam cum înfloreşte fiica mea, cum creşte, cum siguranţa de sine i se cimentează, sub umbrela încrederii mele în ea.

Nu. Fiica mea nu a fost nici o secundă în pericol de a se accidenta. Are experienţe cu acele de mică. De câte ori mă vedea pe mine cosând, îmi cerea să ţină şi ea acul. I-l dădeam de fiecare dată, împreună cu explicaţia că trebuie manevrat cu grijă pentru a nu ne înţepa.

Pe la vreo 2 ani şi ceva m-a întrebat dacă ar putea să coasă şi ea. I-am oferit o bucăţică de material, un ac cu aţă şi i-am explicat ce trebuie să facă. În primul rând i-am spus să stea aşezată pentru a nu se dezechilibra cumva şi să se producă vreun accident. Apoi i-am arătat că acul este ascuţit ca să poată intra în ţesătură, dar trebuie să ferim degetele ca să nu ne înţepăm. Apoi am lăsat-o să coasă, supraveghind-o îndeaproape. A cusut vreo câteva bucăţele de material. Le-am denumit „mingiuţe” şi le-am făcut poze.

Sursa: arhiva personală

Mă străduiesc din răsputeri să nu îi spun niciodată că nu poate să facă un lucru, chiar şi atunci când chiar nu poate. În loc de „nu poţi” îi explic ce presupune lucrul respectiv şi o las să facă în siguranţă în timp ce o supraveghez. Chiar şi lucrurile foarte periculoase. De exemplu,dacă vrea să pună paste în apa clocotită, o iau în braţe, îi dau o pastă sau două şi îi spun că pe acelea le pune ea şi restul eu. Şi acceptă.

Am observat că ea chiar reuşeşte să facă foarte multe lucruri pe care eu nu aş fi crezut că le poate face. Dar, pentru că am ales să îi ofer încrederea mea, stima ei de sine este foarte puternică. Iar eu sunt, bineînţeles, foarte mândră 🙂 .

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.