Timp de citire: 4 minute

Nici nu știu dacă există acest termen, dar vreau să mă refer acum la acea stare de a trăi în prezent, de a fi în corp, de a trăi clipa.

Sursă foto: https://pixabay.com/

Suntem foarte ușor de comutat pe pilot automat. Ne-am obișnuit să planificăm, să facem liste de activități, să ne străduim să le urmăm, să ne îngrijorăm atunci când lucrurile nu merg după plan și să tot căutăm soluții pentru a remedia situația. Petrecem foarte mult timp în mintea noastră şi analizăm, facem statistici, tragem concluzii, pentru a o lua apoi de la capăt cu gânditul.

Este perfect în regulă și chiar de preferat să visăm, să planificăm și apoi să îndeplinim totul pas cu pas. Facem asta cu lucrurile importante sau cu acțiunile de bază, aparent simple.

Atunci când nu planificăm avem senzația că intrăm în haos și că pierdem controlul. Uneori nu este doar o senzație, ci chiar se întâmplă.

Dar avem nevoie să ne şi reconectăm la noi, la interiorul nostru. Trăim foarte mult în sfera logică, iar partea creativă, intuitivă, senzitivă este lăsată foarte des deoparte. Eu am păţit asta de mai multe ori.

În ultima perioadă, însă, am realizat că nu mai pot să mă bucur, să savurez anumite lucruri şi nici chiar să fiu supărată. De plâns oricum nu mai plânsesem demult.

Apoi am realizat că toate acestea sunt interconectate. Sentimentele negative sunt exprimate cu aceiaşi centri nervoşi cu care sunt exprimate şi cele pozitive. Nu te poţi programa să fii doar vesel şi să nu fii trist niciodată. Fie îţi blochezi centrul respectiv cu totul (şi atunci nu mai simţi nici cele bune nici cele rele), fie nu blochezi nimic şi te manifeşti ca atare (te enervezi, eşti trist, te bucuri, ţi-e teamă, etc) şi o faci din toţi rărunchii.

Cam în ultimii 10 ani, eu mi-am reprimat tot felul de sentimente. Când simțeam că îmi este teamă, o ignoram pentru că aveam nevoie să îmi asum anumite riscuri în activitatea mea, deci teama nu-şi avea locul. Când simțeam bucurie, mă speriam pentru că era totul prea puternic şi parcă simțeam că nu mi se cuvine. Când eram tristă, aveam senzaţia că este sfărşitul Pământului, așa că îmi temperam sentimentul pentru a nu mai face din ţânţar armăsar. Apoi am devenit mamă şi nu aveam voie să mă enervez, ca să nu ţip la copil. Nu aveam voie să îmi fie teamă, ca să nu îi transmit şi copilului teama mea. Nu aveam voie să simt nimic negativ în preajma copilului.

Ei, nu îmi interzicea nimeni nimic. Tot ce v-am spus erau propriile-mi bariere. Eu le-am enunţat şi le-am construit cu grijă şi perseverenţă, pentru că nu am învăţat niciodată că se poate şi altfel. Nu am avut ocazia să aflu, decât foarte curând, despre inteligenţa emoţională. Nu am ştiut niciodată că un sentiment nu se inhibă, ci se gestionează.

Şi, uite așa, m-am trezit într-o bună zi că sunt într-un soi de depresie (sau tulburare emoţională, cum îi spune terapeuta mea dragă) şi că mă gândesc la toate cele pe care le am în viaţa mea acum, şi care sunt extraordinare, şi nu înțelegeam de ce nu mă pot bucura de ele. Deja eram pe punctul de a intra într-o depresie adevărată, descoperind acest lucru. Mă apucasem să îmi lipesc pe frunte diverse etichete dureroase: pesimistă, nerecunoscătoare, alintată. Sau auzeam o voce care îmi spunea: ţi s-a urât cu binele, gândeşti prea mult, stai prea mult acasă, etc.

Noroc cu terapeuta mea care mi-a explicat cum stă treaba şi mi-a dat şi soluţia. În creierul nostru, acolo unde sunt centri nervoşi responsabili cu sentimentele, foarte aproape se află cei care ţin de simțul tactil. Dacă faci diverse exerciţii de conştientizare ce implică atingerea diverselor texturi, şi le trăieşti conştient, şi te analizezi în acest timp ca să vezi ce simţi în legătură cu fiecare, se vor forma niște „autostrăzi” neuronale ce vor ptea fi folosite mai apoi şi de către sentimente.

Wow! Deci eu îmi demolasem autostrăzile! Buuun! Bine că ştiam soluţia.

Şi m-am apucat de acest exerciţiu într-una din zilele trecute, când am fost la mare. Într-un moment de relaxare, când nici soţul şi nici copilul nu erau în apă, am început să mă plimb pe plajă şi să văd ce simt.

 

Sursă foto: https://pixabay.com/

 

În primă fază am avut un şoc, atunci când am realizat că nu simțeam nimic. Am mers pe o fâşie de nisip afânat, apoi pe o fâşie cu scoici sparte, apoi pe nisip ud, apoi pe malul apei unde veneau valurile reci pe picioarele mele. Nu simțeam nimic! Nu îmi venea în minte nici o senzaţie, din cele pe care le simțeam familiare din alte vremuri, când mergeam pe malul mării. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Nici măcar scoicile nu mă înţepau.

Am parcurs acest traseu de câteva ori până am reuşit să îmi revin. Atunci am început să simt din nou şi am înţeles. De fapt eu simțeam senzaţia brută: moale, rece, cald, ascuţit. Dar nu aveam şi senzațiile asociate: plăcere, înfiorare, durere. Exersarea acelor paşi în mod conştient reuşise să îmi readucă în memorie şi în simţiri senzațiile de demult.

Așa că, entuziasmată, am început să mă plimb de bezmetică pe plajă. Îmi afundam picioarele în fâşia de nisip afânat. Savuram senzaţia de nisip fin strecurat printre degete şi căldura ce-mi învăluia tălpile afundate în brazda fierbinte. Călcam cu grijă pe scoicile sparte, bucurându-mă (ei bine, da, bucurându-mă) de înţepături şi de senzaţia de disconfort resimţită. Mă duceam lângă apă, unde nisipul era ud, şi mă bucuram, ca în copilărie, de răcoarea pe care o simțeam la trecerea de pe nisipul fierbinte. Apoi primeam valurile (care erau prea reci în acea după-amiază) şi mă înfioram, urmărind senzaţia de nesiguranţă pe care ţi-o dă nisipul ce fuge de sub picioarele tale, la retragerea valului.

De fapt nu era vorba că nu mai simțeam. Dar uitasem să fiu atentă. De fapt nu era vorba că nu mă bucuram de viaţa mea extraordinară, dar uitasem să şi trăiesc acea bucurie.

De prea multe ori lăsăm pilotul automat să bifeze conştiincios tristeţi, împliniri, frici, bucurii sau dezamăgiri, pe care noi, însă, nu le mai trăim. De prea multe ori lăsăm mecanismele interne să ne protejeze de dureri, prin anestezierea simțurilor.

Şi, uite, că este nevoie uneori să ne băgăm autostrăzile în reparaţii, pentru a ne putea întoarce la noi înşine.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.