De multe ori aud în jurul meu, cum că ai noștri copii ar fi niște manipulatori. Să nu îi luăm în brațe, să nu facem niciodată ca ei, să nu dormim cu ei în pat, să nu le oferim tot ce ne cer, să nu cumva să ne lăsăm impresionați de vreo lacrimă de-a lor, pentru ca nu cumva să pierdem noi, adulții, vreo bătălie în fața lor și să ajungem niște biete victime ale manipulării lor.

Dar, în timp ce noi suntem cu toate scuturile sus și ne ferim ca dracu’ de tămâie de influența lor, nu le oferim, în schimb, un exemplu corect. Îi condiționăm la fiecare pas. Primesc desene dacă mănâncă tot, îi iubim dacă sunt cuminți și nu fac prostii, le dăm atenție dacă si-au făcut temele. Altă dată îi mințim, le facem promisiuni false și îi păcălim ca să (culmea!) îi putem manipula. Sau poate ne folosim chiar forța fizică, căreia ei nu i se pot opune, ca să nu le permitem să se exprime, să alerge, să țipe, să facă zgomote, să se îndepărteze de noi, să experimenteze, și, în esență să fie liberi.

Și atunci mă întreb: cine sunt oare manipulatorii? Ei? Cei care, până la 12 ani, nici măcar nu au încă dezvoltată acea parte din creier care poate proiecta în mod conștient acțiunea manipulării? Cei care nu vor decât să supraviețuiască sub protecția instinctului ancestral de a plânge atunci când sunt în pericol sau disconfort? Cei care au nevoie să cunoască lumea explorând, uneori chiar şi în locuri periculoase? Sau noi care facem asta cu bună știință?

Mie îmi vine să plâng doar când scriu aceste rânduri, la gândul că ei au cea mai mare încredere în noi, suntem întregul lor univers, și exact noi suntem cei care îi înșală cel mai mult. Ce-i drept, de cele mai multe ori, o facem în numele binelui pe care îl dorim pentru ei. Dar oare merită să-i înșelăm în numele unui bine presupus?