În parc, o fetiță, cam de 2 ani, încearcă să se urce într-o roată. Bunica ei încearcă să o oprească: „Nu te urca acolo că ești mică! O să cazi!”. Fetița pare, însă, că nu o aude. Se urcă cu un picior pe roată, se prinde cu mâinile de bară și, exact cum tocmai văzuse la niște copii mai mari, se împinge cu piciorul rămas jos. Și… cade. Bunica se repede la ea ca un uliu: „Vezi că ai căzut? Ți-am zis că ești mică și tu nu poți!”. Fetița nu căzuse atât de rău încât să se lovească. Ea chiar ar fi vrut să se urce din nou pe roată. Dar bunica a luat-o pe sus și a plecat cu ea în plânsete de frustrare. Mi se rupea sufletul de jalea copilului, dar și pentru viitorul adult temător ce va deveni.

În alt parc, în altă zi, fiică-mea se străduiește să se urce singură într-un leagăn. Nu acceptă nici un ajutor nici la urcare și nici după aceea, la pornirea balansului, pentru că se simte foarte bine când reușește să facă totul prin forțe proprii. În leagănul de alături, un băiețel mai mare decât fiică-mea este urcat și apoi legănat de către tatăl lui. Când acesta din urmă realizează că fiică-mea a reușit totul singură, i se aprinde ego-ul masculin și începe să îl apostrofeze: „Dă-te și tu singur în leagăn! Uite fetița este mai mică decât tine și se descurcă singură.”. Copilul refuză, iar când tatăl încearcă să îl lase singur, începe să plângă. Eu nu mă pot abține să nu mă gândesc că, probabil, acesta este un copil căruia i s-a spus frecvent că e mic și nu poate. Acum, tatăl e frustrat. Din păcate, nu poți să îi dai mesaje atât de contradictorii unui copil și să ai și pretenția ca el să își schimbe atitudinea și stima de sine cum ai pocni din degete.

În alt parc, în altă zi, sunt cu fiică-mea lângă o instalație impresionantă de tobogane. Sunt multe, colorate, lungi, scurte, înalte, joase, unele sub formă de tub, drepte sau în spirală. Apare o fetiță foarte prietenoasă, cu bunicul ei. Aflu că e mai mică decât fiică-mea cu vreo jumătate de an. Fetele se împrietenesc imediat și încep să se urce pe tobogane. Cealaltă este ca un argint viu și se urcă pe cele mai înalte tobogane, indiferent dacă sunt deschise sau tuburi, dacă trebuie să se urce pe scară verticală sau pe una oblică. Fiică-mea își dorește să meargă cu ea dar, în ciuda încurajărilor mele, nu o face. Se teme atat de mult încât nu se mai urcă nici măcar pe toboganele (destul de înalte) pe care se urca până atunci. Nu o forțez. Înțeleg că îi este teamă, și că acum nu se poate concentra pentru a lucra la asta. Măcar este creativă și găsește alte soluții pentru a se juca totuși împreună. Dar eu nu mă pot resemna doar cu asta. Mă întreb ce a determinat-o să îi fie teamă. Mă uit la bunicul fetiței și observ ce face el diferit de mine: este foarte relaxat, are încredere deplină în nepoata lui și nu are nici un pic de teamă când fetița este în locurile înalte în care el nu ar putea ajunge dacă ea i-ar cere ajutorul. Iar ea îi percepe încrederea deplină și nu are nevoie niciodată de ajutorul lui. Este pur și simplu liberă să exploreze. Acel bunic îi oferea nepoatei lui lucruri pe care eu nu i le oferisem fiică-mii. Cu toate că și eu am încredere deplină în copilul meu, nu am putut să fiu relaxată nicicum dacă ea se urca în locuri unde eu nu puteam ajunge să o ajut, la o adică.

În concluzie, este important să nu le spunem copiilor noștri că sunt prea mici, că nu pot face lucruri, este important să fim alături de ei, să îi încurajăm, și să le pansăm juliturile când nu le iese. Dar, pe lângă toate acestea, trebuie să lucrăm și la noi, să ne înfruntăm temerile proprii și să le depasim. Altfel, copilul le preia fără să știi.

Sursa foto: www.pixabay.com

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.