Timp de citire: 3 minute

Momentul în care mi-am ținut copilul în brațe după ce am născut, mi-a adus atâta bucurie și entuziasm încât nu am mai observat și frica sosită la pachet. Era vorba despre frica de a nu „strica” copilul. Mă uitam la ființa aceea micuță căreia nu îi puteam găsi nici un cusur și mă gândeam că nu merită nimic mai puţin decât o mamă perfectă. Și, cum eram plină de imperfecțiuni, am început să citesc, să respir adânc și să îmi antrenez calmul, răspunsurile, atitudinea, pofta de joacă, creativitatea și relaționarea. Am devorat cunoștințe diverse și, cu toate acestea, mă simțeam tot mai neputincioasă și la fel de neștiutoare. Când credeam că am înțeles și am învățat ce am de făcut și cum să abordez anumite comportamente, copilul trecea într-o altă etapă a dezvoltării, iar eu trebuia să o iau de la capăt cu învățatul și antrenamentele.

Timpul trecea și eu nu reușeam să simt că am învățat să fiu mama perfectă pe care o merita copilul meu perfect. La un moment dat am înțeles că nu există perfecțiune în nimic, deci nici în mămicenie. Și totuși ceva lipsea. Nu mă puteam resemna doar cu ideea că imperfecțiunile mele o vor pregăti pe fiică-mea pentru viață. Trebuia să fie totuși ceva să pot face: o rețetă să o aplic, 5-10 pași să îi parcurg, o metodă mai bună sau o respirație mai adâncă pe care nu am dibuit-o eu până acum.

Dar căutările mele nu au fost în van. Așa cum știu foarte bine că nici nu s-au terminat. Am avut o revelație de curând: un copil nu are nevoie de o mamă bine pregătită și antrenată, cu toate rețetele de parenting la zi. El are nevoie de o mamă care să îl vadă, să îl audă și să îl cunoască cu adevărat. Și abia după aceea, cu nevoile împlinite, va izvorî și buna colaborare și relaționare, atât cu mama cât și cu mediul și societatea. Atât de mult mă concentrasem pe mine și pe modul în care reacționez, încât am pierdut multe dintre momentele geniale pe care mi le-ar fi putut arăta copilul meu. Pe lângă asta, aș adăuga ca fiind vitală și grija mamei pentru ea însăși, dar acesta va fi subiect pentru un articol viitor.

Și totuși, putem fi niște mame extraordinare ştiind foarte puţin. Nu este despre cunoştinţe (deși au și ele rolul lor) ci despre conectare şi onestitate. Nu încordarea este soluţia, ci relaxarea. Copiii aceştia perfecţi pe care îi aducem pe lume pot înţelege atât de multe şi pot să ne îndrume atât de bine, încât nu avem nevoie de nimic altceva.

După mult zbucium şi efort, într-o zi, când nu mai aveam soluţii şi eram plină de frustrare că doar eu îi satisfac fiică-mii nevoile, în timp ce ale mele nici măcar nu mai ştiu care sunt, am renunţat. M-am aşezat lângă ea şi am uitat teoria. Am început să îi povestesc, exact ca unei prietene, ce simt, cât de mult mă frământă anumite lucruri şi ce mult îmi doresc să fac şi ceva pentru mine. Şi atunci s-a apucat să se joace singură şi m-a lăsat să îmi văd şi eu de treabă. După aceea, am continuat să vorbesc cu ea despre ceea ce observam că o preocupă sau îi atrage atenția, să o întreb, să o ascult și să îi spun și punctul meu de vedere, sau să îi împărtășesc întâmplări din copilăria mea, asemănătoare cu cele experimentate de ea acum. La un moment dat s-a uitat la mine și mi-a spus: „Ce mult îmi place să vorbeşti cu mine!” Eram total uimită! Dar eu vorbisem cu ea şi până atunci. Citisem atâtea, îi explicasem tot felul de lucruri, discutasem cu ea în tot felul de situaţii, şi totuși abia acum simţise că vorbesc cu adevărat cu ea. De ce? Pentru că încetasem să mă mai concentrez pe mine, pe cum să fiu mama perfectă şi începusem să o văd şi pe ea, copilul perfect cu care puteam să discut lejer, dincolo de reţete. Îi aflasem în sfârșit numele!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.