Timp de citire: 4 minute

Alergăm nebuneşte prin viaţă. Ne străduim din răsputeri să învăţăm, să întâlnim oameni şi să ni-i apropiem, să acumulăm, să ne realizăm, să găsim împlinirea în familie şi în grupul de prieteni, să acumulăm bunuri materiale (unii mai multe şi mai luxoase, alţii mai puţine şi mai modeste – fiecare după valorile lui). Căutăm cu înfrigurare confortul, experiențele, liniştea sau distracţia. Vrem să facem, să avem, să fim. Şi când nu reușim, dăm vina pe ţară, pe părinţi, pe lipsa de noroc, pe destin, pe ceilalți, şi, cel mai dureros, pe noi. Dar nu în sensul că ne asumăm răspunderea şi analizăm lucrurile pentru a vedea ce ne lipseşte pentru a reuşi. Ci ne lovim dureros şi crud cu tot noianul de cuvinte pe care le-am auzit vreodată: sunt prost, rău, leneş, delăsător, lipsit de talent, nepriceput, laş, lipsit de iniţiativă, slab, etc.

Cultura modernă ne-a învăţat că noi deținem puterea şi că putem realiza orice ne dorim. Trebuie doar să stabilim clar ceea ce ne dorim şi să ne punem pe treabă. Avem la îndemână o gamă largă de metode cu 5, 10, 15 sau 25 paşi. Şi începem să ne biciuim în gând pentru a ne pune pe treabă, să ne scoatem din zona de confort, să ne încordăm, să alergăm, să visăm forţat vise de care nu suntem siguri ale cui sunt. De ce? Pentru că primul pas în orice metodă este să îţi stabileşti scopul / ţelul / visul / obiectivul. Nu ştii care ar putea fi? Nici o problemă. Ai la îndemână o mulţime de exemple din care să te inspiri. Şi cum nu ai răgaz să te analizezi cu adevărat (de fapt niciodată nu ai avut, pentru că tot timpul ai alergat), e posibil să împrumuţi un vis frumos care te-a entuziasmat, dar care este al altcuiva. Sau poate ai măcar norocul de a face un cocktail din visele tale şi ale altuia. Pentru că sunt foarte puţini cei care reușesc să fie suficient de sinceri încât să îşi observe propriile aspiraţii. Ai nevoie de mult curaj pentru a ignora „vocea societăţii” care te înconjoară şi să admiţi că ai fi cu adevărat fericit dacă ai sta la ţară, în condițiile în care toţi aleargă după visul urban împănat din belşug cu un venit uriaş şi cu un post de şef într-o corporaţie.

În această dimineaţă m-am gândit dintr-o dată la toate aceste lucruri. De ce abia azi, când am avut tot postul Paștelui, toată Vinerea Mare la dispoziţie şi 2 zile întregi de Paşti cu pace, linişte şi introspecţie pentru a găsi lumina? Pentru că am alergat. Pentru că nu mi-am luat răgaz de la sarcinile zilnice. Pentru că, așa cum spunea cineva la televizor, cei mai mulţi dintre noi, în loc să luăm lumină de Paşti, luăm în greutate. Pentru că ignorăm sensul spiritual al sărbătorilor şi ne concentrăm prea mult pe mâncare şi cadouri. Pentru că prea rar în viaţa noastră ne luăm un astfel de răgaz de introspecţie. Şi, de cele mai multe ori, nici măcar nu ştim cine suntem şi ce ne aduce bucurie. Ani de zile am fost în acest carusel al emoțiilor, am trecut de la agonie la extaz şi invers, în căutarea fericirii, autorealizării şi împlinirii. Ani de zile m-am străduit să îmi împlinesc niște vise împrumutate. Ani de zile m-am străduit şi apoi m-am lovit cu etichete dureroase când nu am reuşit.

Da. Sunt total de acord că noi suntem responsabili pentru ceea ce facem. Sunt total de acord că putem realiza orice ne dorim în viaţă. Sunt total de acord că trebuie să acţionăm, să ieșim din zona de confort, să ne călim în focul suferinței datorate eșecului şi al bucuriei datorate succesului. Uităm, însă, că nu suntem atotputernici şi că nu putem controla totul, iar dezamăgirile ne doboară, pentru că presiunea este prea mare. Facem două greşeli majore: ne ataşăm prea mult de rezultatul pe care îl dorim şi uităm că există Ceva mai presus de noi care ştie mai bine ce avem nevoie. Am simţit cel mai profund acest lucru în momentul în care am născut. Sarcina şi nașterea fetiței noastre a presupus un minim de acţiune din partea noastră, dar în rest nu am făcut nimic. Deşi, credeți-mă că am încercat. Dar, într-un final, a trebuit să mă las pe mâna Divinităţii / Universului / Puterii creatoare, sau cum o numeşte fiecare. Şi nu din înţelepciune, ci pentru că nu aveam de ales. Momentul în care am devenit mamă a însemnat pentru mine un cocktail de sentimente: bucurie, realizare, împlinire, posesie, iubire, mândrie. Simțeam toate astea şi, totuși, nimic din ele. Era fericirea după care alergasem toată viaţa. Şi nu era doar pentru că devenisem mamă. De fapt era acea fericire pe care o căutăm cu toţii toată viaţa şi pe care nu o găsim, pentru că avem senzaţia că doar noi suntem responsabili şi, eventual, şi alţi semeni ai noştri. Nu era bucuria realizării. Era bucuria de a primi un DAR. Uităm că Dumnezeu de poate dărui tot ce vrem noi, pentru că avem inpresia că noi putem face totul. Şi chiar putem face totul, dar dacă am fi atenţi şi am primi şi ce ne dăruieşte El, atunci am simţi cu adevărat fericirea.

Așa cum spune Joe Vitale în cartea sa „Starea zero”, dacă am vedea viaţa mai degrabă ca pe o cutie de cadouri, decât ca pe o cutie cu dorinţe de împlinit, am fi mai fericiţi.

Vă doresc să simţiţi cât mai des bucuria de a primi!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.