Poate că vă întrebaţi de ce şi-ar dori cineva să îşi înveţe copilul să piardă? Cum să îţi doreşti asta când toată lumea își doreşte un copil de succes, care să reușească în tot ce îşi propune, să fie olimpic la fizică şi matematică, campion la karate, câştigător la Vocea României Junior şi la Master Chef şi, dacă se poate, să fie toate acestea în acelaşi timp. Ei bine ştim cu toţii că, din păcate nu se poate. Sigur că noi, părinţi fiind, ne-am dori să se transforme în aur orice lucru este atins de copilul nostru. Numai că realitatea trăită de fiecare până la vârsta la care citim acest articol ne arată că eșecul este inevitabil în viaţa tuturor.

Bine, bine, veți spune, dar de ce trebuie totuși să îl învăţăm de mic cum să piardă? Nu ar fi mai bine să îl protejăm acum de lucrurile negative și să îl învățăm această atitudine atunci când va fi nevoie? Ei bine sunt trei motive. În primul rând eșecul apare încă de când suntem foarte mici, de la primii pași pe care trebuie să îi învățăm. În al doilea rând, eșecul ne este necasar în viaţă pentru lecțiile pe care ni le aduce şi pentru că ne ajută să devenim mai buni. În al treilea rând pentru că, dacă nu ştim cum să gestionăm un eșec, îl vom considera prea dureros şi vom fugi mereu de el, refuzând să încercăm lucruri din afara zonei noastre de confort şi sfârşind cu o viaţă liniară, fără emoţie, fără pasiune sau satisfacţii adevărate. Vedem adesea în jurul nostru oameni care spun: „De ce să pleci de la locul de muncă sigur și călduţ? Ce dacă îl urăşti? Până la urmă în viaţă nu faci doar ce îţi place.” sau „Nu încerca asta că este ceva prea nou şi nu ştii dacă merge/te pricepi/îți iese.”, etc. Acest tip de afirmaţii sunt ale unui om căruia îi este frică să rişte, pentru că îi este teamă că nu va reuşi. Şi această teamă începe în copilăria mică când ne certăm copiii la fiecare ezitare, greşeală, cucui, lingură de mâncare căzută pe lângă farfurie sau orice fel de accident specific unui copil aflat la vârsta neîndemânărilor. Astfel de copil învaţă uşor-uşor să execute doar îndemnurile părintelui, să respecte doar reţeta dinainte stabilită, să coloreze doar în chenar, să nu mai alerge ca să nu se împiedice, să nu mai testeze ca să nu fie certat de vreun adult de pe lângă el, deci ca să nu greșească.

În afară de această teamă foarte des întâlnită la o mulţime de adulţi din jurul nostru, mai observăm un fenomen: dacă joci un joc de societate, o partidă de fotbal sau ceva ce presupune competiţie, foarte mulţi reacționează ca niște copii de 1-2 ani. Ţipă, se revoltă, contestă scorul, te acuză de înşelătorie, sau se supără pe tine, renunţă să mai joace, sau se autodenumeşte incapabil. Vedem inclusiv la televizor reacţii de genul acesta la sportivi, chiar dacă sunt foarte buni. De ce se întâmplă asta? Pentru că nu ştiu să piardă. Pentru că nu avut de la cine să înveţe fair-play-ul.

Așadar de unde pot învăţa copiii noştri acest lucru? De la noi. Da. Exact atât de simplu este. Ei pot învăţa de la noi. Eu am identificat 3 modalităţi pentru a face acest lucru. Or mai fi şi altele, dar deocamdată eu atâtea am identificat. Prima modalitate o ştiam şi o aplicam deja cu fiică-mea în 90% din cazuri (deh, sunt om şi eu, nu reușesc mereu 🙂 ), iar celelalte 2 le-am aflat la cursul de parenting la care vă spuneam că merg.

  1. Niciodată nu cerţi copilul când greşeşte. Indiferent ce greşeală a făcut, singurele soluţii sunt discuţia şi întrebările. De cele mai multe ori copilul ştie singur că a greşit. Atunci când nu ştie, trebuie să îi explicăm acest lucru fără să îi reproşăm, chiar dacă trebuie să facem acest lucru de mai multe ori. Când este mic are atât de multe lucruri de acumulat încât are tendinşa să uite unele explicaţii ale tale. Este necesar să facem asta pentru a nu-i tăia aripile. Este de datoria noastră, a părintelui, să îi fim alături și să îl prindem când încearcă să coboare singur din pat şi se dezechilibrează, dar şi să îl ținem de mână când vine cu sufletul sfâşiat după nu ştiu ce încercări măreţe a avut şi cine ştie ce eșecuri dureroase a îndurat. Am citit undeva o frază superbă (nu mai știu unde, ca sa pun linkul): „Când copilul greșește, închide gura și deschide brațele. „
  2. Să le povestim despre eșecurile noastre. Noi suntem modelele lor. Ei învaţă de la noi în fiecare zi şi de aceea este foarte important să îi includem în problemele familiei. Nu înseamnă să ne ducem la ei şi să îi încărcăm cu necazurile noastre. Dar putem să le spunem despre ele după ce le-am rezolvat. Îmi amintesc cum aveam la un moment dat un coleg în Herbalife, un bărbat foarte volubil şi deschis, care venea la noi şi ne povestea situaţii prin care trecuse cu prospecţi sau clienţi de ai lui şi cât de simplu le-a rezolvat. Îmi plăceau toate acele discuţii pe care le iniţia singur. Probabil că el făcea asta dintr-un soi de nesiguranță pe care o avea, așteptând de la noi o confirmare că procedase ok. Dar mie îmi erau extrem de folositoare şi motivante acele povestioare ale lui și am învățat o mulțime de lucruri despre atitudine pozitivă indiferent de situație. Îmi imaginez că așa se simt şi copiii noştri dacă le povestim eșecurile noastre şi cum le-am depăşit.
  3. Până la vârsta de 12 ani, în jocurile pe care le jucăm cu el, copilul trebuie lăsat să câştige. De ce? Pentru că ei ne văd pe noi cum pierdem în faţa lor şi învaţă prin copiere care este atitudinea corectă în fața eșecului. Sinceră să fiu, eu credeam că trebuie să îl laşi să mai şi piardă ca să se înveţe cu eșecul. Dar este exact invers. Copiii până în 12 ani nu au capacitatea fizică de a face faţă frustrării. Așa că este bine să îi ținem într-o arie protejată până observăm că sunt pregătiţi. Uneori o să ne ceară ei să jucăm corect şi o să îi vedem cum reușesc să facă faţă la 1-2 eșecuri, după care devin frustraţi. Acela e semnul că nu mai pot duce mai mult de atât şi că noi trebuie să reluăm rolul de pierzători în faţa lor. După ce am aflat acest lucru am aplicat asta cu fetiţa mea. Obișnuiam să facem căsuţe din piesele de domino. Și, credeam eu, procedam blând deci corect. Eu îi arătam şi îi explicam de fiecare dată cu răbdare, o apreciam când reuşea şi o încurajam când nu reuşea. Cu toate astea o vedeam că nu este foarte încântată. Așa că, având noile cunoştinţe, am vrut să văd ce se întâmplă și am început să nu mai reușesc deloc să fac căsuțele. Cum încercam să sprijin două piese una de cealaltă, se dărâmau ca prin farmec. Atunci venea fiică-mea şi îmi zicea: „Stai mami să îţi arăt!” Nu pot să vă descriu bucuria şi satisfacţia pe care o avea când vedea că ea poate face un lucru pe care eu nu îl pot face! Ne-am jucat ore şi zile în şir în acest fel, iar paharul stimei de sine i s-a umplut așa cum nu se întâmplase cu alte ocazii, cu toate încurajările mele.

Cred că sunt lucruri mărunte, dar care pot face diferenţa între un copil sau adult temător şi unul cu stimă de sine ridicată, între un copil cu rezultate medii şi unul de succes.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.