Era o zi însorită de început de vară

Știți genul acela de zile în care este suficient de cald încât să te îmbraci subțire, dar încă suficient de răcoare încât să nu transpiri. Veneam din parc cu fiică-mea, care să fi avut vreo 2 sau 3 ani. Era o zi din aceea zen. Copilul se jucase frumos în parc și acceptase imediat să mergem acasă atunci când i-am spus că trebuie să plecăm. Deci aveam timp berechet să ajungem acasă pentru masa de prânz, fără să ne grăbim.

Știți voi. Era genul acela de zi lină, fără evenimente remarcabile. Cam cum nu i se întâmplă aproape niciodată unui părinte cu copii. Dar noi fusesem norocoase să găsim o astfel de zi.

Drumul spre casă trecea pe lângă o biserică. În acel moment pe treptele ei stătea un bărbat cam de 40 de ani. În jurul lui se juca o fetiță, cam de statura fiică-mii. Fetița făcea piruete, arătându-i tatălui cum i se învârte rochița. În acel moment Lari s-a oprit uitându-se curioasă la jocul acela vesel.

Fiică-mea nu este genul acela de copil super-prietenos, care să se ducă la fiecare copil și să se împrietenească pe loc. Dar când îi atrage atenția cineva se apropie  și privește până când celălalt preia inițiativa și se împrietenesc.

În momentul când noi ne-am oprit, bărbatul a chemat-o pe fetiță, iar ea s-a dus imediat în brațele lui, privind cu multă curiozitate la noi dar și cu reținere.

La această scenă mie mi s-a strâns puțin sufletul. De ce? Păi să vă explic.

Bărbatul de pe treptele bisericii îmi era cunoscut din cartier, pentru că îl văzusem de mai multe ori cerșind. Tenul închis la culoare și trăsăturile specifice mă făceau să bănuiesc că este de etnie romă. Era îmbrăcat sărăcăcios și știam că acum stă pe treptele bisericii pentru că era o zi de sărbătoare. Oamenii ar fi ieșit de la slujbă și ar fi împărțit pachete de pomană.

Dar era prima oară când îl vedeam cu fetița lui. Nu era genul care să își țină copilul cu el pentru a exploata mai bine situația.

Iar eu, nu știu de ce, fusesem înduioșată de scena la care asistasem. Poate să fi fost ziua aceea cu o vibrație atât de pozitivă. Sau să fi fost atitudinea minunată pe care bărbatul o avea față de fetiță. Cert este că m-a impresionat gestul cu care a chemat-o la el, când am ajuns în dreptul lor. A fost unul prin care, de fapt, a vrut să o atenționeze să stea deoparte ca să nu deranjeze.

Și mai mult m-a făcut să simt o slăbiciune în stomac reacția fetiței, care își înăbușise curiozitatea și atitudinea jucăușă firească pentru a sta deoparte. Acel deoparte care însemna: ”Noi nu suntem de nasul lor. Nu te duce la ele ca să nu fii certată/respinsă. Nu suntem genul cu care ele să stea de vorbă.” Și era genul de atitudine pe care fetița o integrase deja.

• Ți-a plăcut cum se învârtea rochița fetiței? am început eu să o încurajez pe fiică-mea să vorbească cu ea. Vrei să o întrebi cum o cheamă?

Totuși nici Lari nu și-a depășit timiditatea și nici fetița aceea nu s-a dezlipit din brațele tatălui. A rămas, timidă și curioasă, poate și puțin uimită, în brațele lui. Și nici tatăl nu a zis nimic. Doar privea fetele zâmbind. Și nici nu a cerut nimic. Doar a stat acolo, exact cum stă un părinte ce doar își însoțește copilul la joacă. Deși eu știam care era scopul prezenței lui pe treptele bisericii.

Până la urmă noi am plecat mai departe către casă.

Dar nu voi uita niciodată acea privirea mândră și iubitoare de tată, în ciuda contextului în care se aflau.

Acum, trebuie să vă spun că nu mai dau bani cerșetorilor de mult timp. După ce am văzut Filantropica mi-a trecut. Dar mereu am simțit să ofer din ceea ce îmi prisosea sau din care aveam sufiecient, sau să ajut pe alții. Indiferent dacă era vorba despre vreun caz social de care auzeam sau despre vreo persoană apropiată. Pentru că ajutorul este la fel de binevenit și pentru un prieten care are nevoie de ceva și dacă împarți prânzul, adus de acasă, cu vreun coleg într-o zi aglomerată, când nu are timp să ajungă la cantină. Poți face un bine atunci când poți, față de oricine, exact atunci când are nevoie.

Dar după acea scenă mi s-a înșurubat în minte un gând care nu mi-a mai dat pace. Avem multe prejudecăți, noi ca societate. Vedem cerșetori pe stradă și uneori întoarcem privirea ca să ne prefacem că nu există. Alteori le aruncăm niște bani ca să ne simțim noi buni sau, poate, chiar din milă sinceră. Se poate întâmpla chiar să îi bodogănim și să le spunem cu superioritate: ”Mergi la muncă!”

Și toate reacțiile mi se par normale în contextele respective. Dar în acea zi, acel om m-a obligat să mă gândesc la el, nu ca la un cerșetor, ci ca la un tată care se străduiește. Și atunci am simțit că aș vrea să îl ajut cu ceva. Am simțit că acea fetiță ar avea nevoie să fie încurajată și nu marginalizată. Am simțit că acei oameni au nevoie de umanitate, poate mai mult decât de o bancnotă sau de un sandvici. Nevoia de a fi observat OMUL și nu neapărat contextul.

Cu prima ocazie, am făcut curat la hainele fiică-mii și am pus într-o sacoșă mai multe haine e care nu le purta, tocmai pentru că avea prea multe și nu apuca, sau nu erau pe gustul ei. Am discutat cu ea și am încurajat-o să aleagă o jucărie din maldărul ei de cutii pline, și să o ofere acelei fetițe. Am pregătit, astfel, un pachet și am scos și niște bani din portofel. Când l-am văzut din nou prin cartier pe acel bărbat, am coborât amândouă cu pachetul la el.

Dar am vrut, în timp ce îi ofer sacoșa, să îl tratez cu umanitate. I-am vorbit intenționat la persoana a doua plural. Tocmai pentru că nu știu câți fac asta. Astfel că am purtat un scurt dialog cu el:

• V-am văzut odată cu fetița și m-ați impresionat. Ce vi s-a întâmplat? De ce sunteți în situația aceasta?

Omul s-a uitat surprins la mine pentru că stau de vorbă cu el.

Apoi s-a emoționat un pic. A inceput să îi tremure mâinile și vocea:

• S-a întâmplat că băiatul meu cel mare a apucat pe căi greșite și s-a apucat de jocuri de noroc. A făcut datorii la cămătari iar eu am vândut apartamentul ca să îl scap. Nu mai aveam unde să stăm și am ajuns pe stradă. Mi-a expirat buletinul și nu am putut să îl reînnoiesc, pentru că nu aveam casă. Acum am reușit să ne luăm o chirie. Nevastă-mea vinde șervețele în tramvai, iar fata cea mare lucrează la negru într-un magazin. Eu mai ajut prin piață la cărat sau ce mai e nevoie pentru câțiva lei. Iar atunci când nu ne mai descurcăm cu banii ies eu la cerșit. Nu le las pe ele să facă asta.

Mi s-a strâns iar sufletul. Îl credeam ce spune. Nu era unul dintre aceia care trăiesc pe stradă și pe care îi vezi zilnic la cerșit. Îl vedeam doar de câteva ori pe lună.

A trecut apoi un timp în care ne mai întâlneam uneori. Când mă vedea mă saluta. Uneori îmi cerea bani. Începusem să mă simt ciudat. Eu nu merg pe stradă și nu dau bani așa, oricând mi se cer. Eu am nevoie de ceva planificare. Uneori nu aveam cash la mine. Alteori nu era pur și simplu momentul. Începusem să mă gândesc că nu am făcut bine că am intrat în vorbă cu el. Uneori chiar mă enervam și îmi venea să îl întreb de ce nu se duce și el la muncă. Mă gândeam că poate este doar un puturos care se complace să cerșească pentru că este mai ușor.

Totuși mi-am propus să îl tratez cu umanitate în continuare. Îi răspundeam la salut și, dacă nu eram pregătită, îi spuneam sincer că nu pot să îl ajut în acel moment. 

Am mai făzut ordine prin șifonier de câteva ori și îl urmăream, apoi, să văd când apare la Mega sau la biserică. I-am mai dus haine, inclusiv de adulți. I-am mai dat și ceva bani uneori. De vreo două ori, când l-am întâlnit în față la Mega, l-am întrebat ce aș putea să îi iau de mâncare ca să îi fie de folos. 

Zilele trecute m-a rugat să îi iau o sticlă de ulei și o pungă de zahăr. I-am luat și o pâine și o sticlă de lapte. De când cu pandemia l-am văzut extrem de rar, poate de vreo 2 sau 3 ori în ultimii doi ani. 

• Ce mai faceți? Cum mai sunteți? l-am întrebat când i-am dat sacoșa cu produse.

S-a emoționat din nou:

• Suntem mai bine. Am reușit să iau și eu două scări de bloc și acum aștept să mai primesc încă două. Sunt bani puțini, dar acum ies la cerșit mult mai rar.

Și i-au strălucit ochii. Mi s-a strâns sufletul din nou. Mi-am dat seama că precipitarea din gesturile lui, atunci când îmi cerea bani, arăta un soi de disperare care avea rolul de a acoperi umilința gestului. Iar acum se bucura pentru fărâma de loc de muncă dobândită ca de nu știu ce moștenire. Și nu era despre bani ci despre demnitatea pe care începea să și-o recupereze.

Deci nu eram singura care se simțea ciudat când interacționam în acel context. M-am simțit rău pentru momentele în care îl judecasem în mintea mea. M-am simțit rău pentru că întrezărisem omul din spatele imaginii îmbâcsite de prejudecăți, dar eu tot căzusem în păcatul judecății și superiorității.

Dar mi-am reamintit de hotărârea mea de odinioară, de a trata pe toată lumea cu umanitate. Inclusiv pe mine. Mi-am spus că și eu am nevoie de înțelegere și trebuie să mi-o ofer atunci când o conștientizez. Este clar că am de înlăturat multe straturi de prejudecăți și temeri. Dar duioșia și bucuria cu care într-o zi, un tată, dealtfel aflat într-o situație extrem de grea și de umilitoare, își urmărea fiica cum își învârte rochița, a stârnit în mine toată această revoluție.

 

 

Oare câți dintre oamenii pe care îi vedem la vreun colț de stradă au povești pe care, dacă le-am afla, ne-ar mișca sufletul? Și totuși noi nu le vom afla niciodată.

Dar, în final, tot iubirea și umanitatea ne va salva. Și pe noi și pe ei.

 

Text scris de: Loredana Nan