–   Ioana! Ioana! Ne cheamă D-nul Vicol. Se pare că vor să ne interzică participarea.

Ioana se întoarce către asistenta ei coregrafă, o tânără brunetă și slăbuță, cu părul lipit de cap și ochi negri. De obicei este o fată liniștită, dar acum dă din mâini și se agită încercând să o facă să plece mai repede către biroul directorului.

Ioana Pavelescu se încruntă și își netezește cu o mână, ușor transpirată, bluza roșie de mătase ce cade vaporoasă pe lângă corpul ei subțire și peste pantalonii albi, eleganți. Stătuse până acum in culise și văzuse tot ce s-a petrecut pe scenă și în sală.

Trupele de liceeni ce participau la Festivalul – Concurs ”În pași de dans” din Alexandria erau foarte bune, iar atmosfera din public era efervescentă. Deja începuse să se întrebe dacă nu cumva fusese prea îndrăzneață cu inițiativa ei. Dar să le interzică copiilor antrenați de ea participarea? La asta nu se așteptase.

–  Dar ce s-a întâmplat, Andrada?

–   Nu știu. Dar urmează o pauză de 30 de minute. Haide să mergem și vom vedea care este problema.

Pornesc amândouă prin holurile întortocheate din spatele scenei și ajung în zona de birouri.

Se opresc în fața unei uși pe care scrie ”Director artistic”. Ioana trage adânc aer în piept și ciocăne la ușă.

–  Bine ați venit! le întâmpină Vicol, care ajunsese deja. Luați loc pe canapea. Dânsul este d-nul Scarlat, directorul artistic al Casei Sindicatelor care ne găzduiește acest festival.

Fetele salută, dar nu le vine să ia loc.

–   Ce s-a întâmplat? întreabă Ioana.

–   Dar luați loc, vă rog, ca să putem sta de vorbă, le invită și D-nul Scarlat.

Fetele se conformează, iar președintele juriului își drege ușor vocea și continuă.

–   Avem o reclamație legată de participarea dumneavoastră la festival.

–   De la cine? sare Andrada repede.

–   Nu contează de la cine. Dar am vrut să vorbim cu dumneavoastră pentru că situația este cel puțin bizară.

–   Ce reclamă … persoana respectiva? întreabă Ioana, încercând să-și oprească tremurul mâinilor. Trebuie să fie stăpână pe ea. Nu se poate să lase atâta muncă să se irosească de la o bârfă sau cine știe ce intrigă.

–   Hmm … cum să vă zic… reclamația este referitoare la faptul că nu ați respectat regulile Festivalului…

–   Dar ne-am înscris exact așa cum prevedea procedura emisă de dumneavoastră, începe Ioana să argumenteze.

Își aude vocea cam tremurată, așa că tușește scurt și continuă un pic mai stăpână pe ea:

–   Copiii din trupă sunt toți elevi de liceu, au vârstele cuprinse în intervalul stabilit de dumneavoastră, înscrierea s-a făcut în termen. Am trimis o probă video așa cum ați solicitat și am fost anunțați că elevii noștri au fost admiși în această etapă a concursului. Ce anume am omis din regulament?

–   Nu aș spune că ați omis ceva din partea scriptică, dar este și un factor moral aici: copiii dumneavoastră nu participă în acest festival cu aceeași șansă ca a celorlalți…

Ioana simte un soi de vulcan în capul pieptului care începe să fiarbă și aproape că o sufocă.

Cum poate acest om să stea în fața ei și să judece șansele unor copii pe care nu îi cunoaște?! Ba mai mult, să evalueze cât de mari sunt acestea fără ca măcar să-i fi văzut încă în concurs.

Așa că îi întrerupe discursul:

–   D-nule Vicol, i-ați văzut dansând pe acești copii?

–   Am văzut proba video, dar atunci nu știam că …

–   Se pare că atunci când știați doar că sunt o trupă de liceeni ați avut șansa să fiți obiectiv, îi tăie din nou vorba Ioana. Deja simțea că vocea nu îi mai tremura. Nici mâinile. Valul de adrenalină, declanșat de sentimentul de nedreptate, îi prinde foarte bine și îi aduce argumentele unul după altul.

–   Nu vă înțeleg schimbarea de atitudine după ce ați aflat situația lor. Nu îmi pot imagina că un pedagog și un om de cultură pot face o astfel de discriminare. Dacă toate formalitățile au fost în regulă și, în urma probei video, ați considerat că sunt suficient de buni pentru a fi admiși în această etapă a concursului, nu văd de ce ar fi descalificați acum. Vă rog să îmi arătați paragraful din regulament care vă dă dreptul să faceți asta.

–   Doamna Pavelescu, interveni Scarlat. Îngrijorarea noastră este legată de situația copiilor. Ei sunt oricum într-o situație defavorizată. Dacă dumneavoastră îi aduceți într-o competiție cu copii normali s-ar putea să fie prea mult. Dezamăgirea poate fi foarte mare și impactul psihologic poate fi de netrecut pentru unii dintre ei.

Ioana simte cum furia a depăsit deja nivelul la care îi venea să țipe la ei.

Acum pare că i-a intrat în fibrele musculare și i-a limpezit mintea. Strânge pumnii și se ridică dreaptă în picioare, spunându-le cu un ton calm și apăsat:

–   Domnilor, cu tot respectul, copiii mei sunt la fel de normali ca ceilalți participanți. Atitudinea dumneavoastră este cea care nu este normală. Chiar deloc. Un eșec într-o competiție corectă nu omoară pe nimeni. Singurul impact psihologic de netrecut ar putea să apară dacă ei ar ști că vreți să îi eliminați din concurs pentru că nu sunt ”normali”. Vă repet: vă rog să îmi arătați paragraful din regulament care vă dă dreptul să îi descalificați.

O simte pe Andrada cum se foiește ușor lângă ea. Nu trebuie să o privească ca să știe că se bucură. Dar ea rămâne dreaptă și îi privește pe rând pe cei 2 bărbați. Scarlat se uită pe fereastră. El oricum e doar gazda evenimentului și nu are o miză în această discuție. Doar și-a pus biroul la dispozitie pt aceasta discutie. D-nul Vicol lasă privirea în jos.

–   Mda, așa credeam și eu, conchide Ioana. Acum, dacă nu vă supărați, trebuie să merg la copiii mei pentru că în 15 minute intrăm în concurs. Sper să reușiti să depășiți această discuție și să priviți dansul trupei pe care o antrenez, dacă nu cu obiectivitate, măcar cu bucurie. Ei sigur se vor bucura să fie pe scenă.

Se întoarce cu spatele drept și iese cu Andrada după ea.

–   Ioana, este incredibil ce au putut să gândească! Cum să îi descalifice fără măcar să le dea șansa să arate ce pot? Auzi tu, nu sunt normali ca ceilalți!

Ioana intră în sala de antrenamente pentru balet care a fost transformată în vestiar pentru vreo 5 dintre trupele participante. Privește agitația specifică pregătirilor dinainte de un spectacol. Copiii sunt îmbrăcați în costume divers colorate. Câțiva băieti într-o margine își fac incălzirea. O fată își prinde părul în fața oglinzii. În colțul din stânga se află trupa pentru care ea face coregrafia de doar 6 luni.

Când i se propusese să participe la acest proiect a crezut, inițial, că cineva vrea să își bată joc de ea.

Apoi a acceptat provocarea deși nu avea habar cum va face asta. Dar și-a pus la lucru creativitatea, pe care o avea din belșug și a muncit mult cu copiii.

Nu atât la coregrafie, cât mai ales la moral. Ei da, majoritatea celor din jur consideră că aceștia nu sunt niște copii ”normali” așa cum spusese și Scarlat mai devreme. Iar marginalizarea, atitudinea ostilă și privirile pline de judecată le șubreziseră stima de sine. Dar Ioana reușise să le dea speranța că ei pot face aproape orice își doresc, chiar și să participe la un festival internațional de dans.

Le face semn cu mâna și copiii se strâng imediat în jurul ei:

–   Ce se întamplă Ioana? întreabă Alin cu o voce gâjâită și ușor fomfăită. Niște băieți din trupa de la Giurgiu ne-au spus că noi nu avem voie să participăm.

Ioana este calma acum. ”Așa, deci! Ei au fost.” Dar furtuna de acum 1 minut s-a potolit. În locul ei a ieșit soarele. Un soare mare, rotund și plin de căldură, care îi încălzește sufletul. Le zâmbește încurajator copiilor ce o privesc îngrijorați și începe să le explice, gesticulând larg.

–   Nu vă faceți griji. Doar vă tachinează. Aduceți-vă aminte ce am vorbit la antrenamente. Gândiți-vă la entuziasmul pe care îl trăiți când simțiți vibrația basului în plexul solar, la libertatea pe care o aveți când faceți piruete și la bucuria pe care ați simțit-o când ați văzut că puteți face un sincron. Iar acum este prima oară când veți simți și bucuria unică, datorată conexiunii cu publicul. Nici nu contează că este un concurs. Pentru voi este o ocazie să experimentați ceva ce nu ați mai experimentat până acum. Haideți să vă îmbrățișez și să mergem să ne pregătim de spectacol. Nu uitați să vă bucurați de fiecare moment. Este momentul vostru!

Ioana iese grăbită din sală și merge către scenă. Trebuie să supravegheze personal amenajarea specială.

A adus 4 boxe suplimentare față de cele deja existente, pe care asistenții le așează cu fața în jos în cele 4 colțuri ale scenei. Se uită la DJ și acesta îi face semn că totul este pregătit. Așa că Ioana pășește pe scenă, se înclină în fața sălii pline care începe să aplaude timid, neștiind ce se întâmplă. Se așează în mijlocul scenei, cu spatele la public și cu mâinile ridicate.

Își vede trupa împărțită în două, pregătită să iasă din culise prin ambele părți ale scenei. Aude foială și murmure în sală. Cineva spune: ”Sunt surdo-muți!”, iar propoziția se rostogoleste prin sală încolo și încoace, sporind murmurul. Zâmbește și stie că acesta este un moment unic și pentru ea.

Se uită la DJ și înclină scurt din cap. La primul acord al piesei lasă mâinile în jos și, ca dintr-un resort, copiii încep dansul și intră în scenă respectând întocmai coregrafia, în timp ce ea se strecoară înapoi în culise.

Crease un colaj de 3 melodii ale lui Queen și decisese să înceapă cu ”Another one bites the dust” pentru că este foarte ritmică iari bașii se aud foarte intens. Este mândră de copiii ei hipoacuzici. Din momentul în care simțiseră vibrația muzicii în podea, la antrenamente, începuseră să creadă ce le spusese ea, și anume că și ei pot să se bucure de dans.

Învățaseră pașii matematic, iar miscarea scenică o visau și noaptea. Dar în ochii lor strălucea satisfacția că fac ceva ce nimeni nu ar fi crezut că pot.

Colajul trece la a doua melodie: ”Crazy little thing called love”. Rock’n roll-ul antrenează și sala acum. Urmează partea de prize care le iese foarte bine. Avusese ceva emoții aici, pentru că uneori nu mai aveau contact cu podeaua, care era sursa lor de muzică. Dar le-a ieșit! Le-a ieșit!

Rock’n roll-ul se pierde în acordurile lente ale ultimei melodii din colaj. Don’t stop me now… cântă Freddie, iar copiii ei zâmbesc și se bucură. Da! Se bucură.

Se uită către masa juriului, la fața lui Vicol. Este aproape șocat. Se vede clar că nu se aștepta ca niște copii cu deficiente de auz să poată să respecte ritmul și să nu le scape nimic. Sincronul e perfect și sunt în ritm de parcă ar auzi și muzica.

Sala e în picioare și dansează odată cu ei. Au uitat că sunt acolo ca să susțină alte trupe. Acum doar se bucură de un spectacol bun. Ultimele acorduri ale muzicii se pierd în uralele sălii care aplaudă și țipă de parcă pe scenă sunt înșiși Queen, nu niște copii timizi care nu aud, dar simt totul.

Juriul este și el în picioare aplaudând împreună cu spectatorii. Doar d-nul Vicol este jos și se uităcu ochii mari și gura ușor întredeschisă. În cele din urmă se ridică și el în picioare și aplaudă cu putere.

Apoi ea își dă seama că o caută cu privirea la marginea scenei, în culise. Când privirile li se întâlnesc el se întoarce ușor și aplaudă în direcția ei. Ea îi zâmbește și schițează o plecăciune cu mâna la inimă. Încearcă să nu îi poarte pică. Oricum copiii ei au reușit.

De acum nimic nu îi mai poate opri!

 

Text scris de: Loredana Nan