Vă mai amintiți de ”Caietul de expresii frumoase”? De fapt acel, vocabular plin de clișee pe care le foloseam în toate compunerile noastre. Mă rog, cei din generația mea poate că vă amintiți. Nu știu dacă s-a mai perpetuat acest ”gadget ancestral” după anii 90. 

Eu vă mărturisesc că am avut așa ceva și îl foloseam uneori. Alteori uitam de el. Cu toate acestea, în clasele primare nu reușeam niciodată să o egalez la compuneri pe mama colegei mele, care făcea niște compuneri superbe, fără vreuna din acele ”minunății” din carnețelul meu.

Și eu mă străduiam. Dar oricât de mare era strădania unui copil de 7-8-9 ani nu egala experiența unui adult (probabil pasionat de literatură) de peste 25 de ani. Și mi se conturase în minte ideea că a fi creativ înseamnă să folosești multe ”expresii frumoase” sau să fii mama colegei. 

Mai târziu, în gimnaziu, am întâlnit o profesoară care mi-a apreciat câteva compuneri și câteva poezii și mi-a suflat ceva vânt în aripi. Dar încă nu îndrăzneam să zbor.

Prin clasa a VII-a am început să creez atâtea povești interesante în minte, protagoniștii fiind eu și colegii de clasă, încât singura idee care mi-a venit a fost să le spun povestea sub forma unui vis din noaptea anterioară. Și nu mi-a venit să cred ce succes am avut. Începuseră colegii să se adune în pauze în jurul meu și să mă provoace să le mai povestesc ce am mai visat. Și bineînțeles că le povesteam. Toată lumea știa că acelea nu erau vise ci povești inventate de mine, dar nu conta. Păstram tacit această convenție și le numeam ”visul meu de azi noapte”.

Așa că pur și simplu am fost împinsă să trec la nivelul următor. Am luat un caiet de 48 de file și am așternut visul următor pe hârtie. Eu îi spuneam roman. Iar când a ajuns în mâinile colegilor, am fost foarte uimită și mândră să constat că la finalul caietului, majoritatea colegilor lăsaseră comentarii. Unele erau apreciative. Altele erau critice. Dar cei mai mulți mă sfătuiau să continui.

Și, îmbătată de succes, am umplut câteva astfel de caiete cu povești cu adolescenți. Însă numai până spre finalul liceului, când mi-am zis: ”Ar fi super să devin scriitor. Dar cine mă cred eu? Vreun Sadoveanu sau Slavici? În niciun caz. Cu scrisul voi muri de foame până voi ajunge să fiu celebră.” Și așa mi-am împachetat frumos visul și l-am ascuns bine într-un cotlon din suflet, privindu-l în secret din când în când, cu promisiunea că vreodată îl voi scoate din nou la suprafață.

Iar acea promisiune a dospit. Și a făcut ca visul meu să se facă mare și să nu-l mai pot ține ascuns. Și, într-o zi, visul a ieșit singur din suflet și mi-a ocupat tot pieptul, până când aproape că începuse să mă sufoce. Cerea cu îndârjire să îl scot la lumină.

Și, atunci, soțul meu și-a pus costumul de Moș Crăciun și mi-a scos din tolbă blogul acesta, drept loc de joacă pentru mine și visul meu. În sfârșit îl eliberasem. Alerga încoace și-ncolo în jurul meu, amețindu-mă cu energia lui. Și ne făceam de cap pe aici, testând creativitatea și respirând bucuria scrisului.

Însă, la un moment dat, aproape fără vreun avertisment, visul meu și-a întins aripile și m-a avertizat că e gata să zboare. Iar eu m-am speriat. Eu nu eram gata să zbor. Nici măcar nu mai aveam ”Caietul de expresii frumoase”. Dar el a bătut puternic din aripi încurajându-mă să mă las purtată de val.

Așa că … fir-ar să fie … i-am promis că voi zbura cu el! Gata! Voi zbura! Dar numai după ce (bineînțeles) voi face un curs pentru asta.

Și așa am ajuns la Școala de scris a lui Daniel Zărnescu. Vă povesteam la începutul anului, când încă nu absolvisem, cât de entuziasmată am fost de tot ce s-a petrecut acolo. Și pe atunci nici măcar nu știam ce va urma. 

Totul s-a transformat într-o cursă cu roller-coaster-ul: cursuri, ateliere de scris, antrenamente alături de ceilalți absolvenți, căderi, reușite, experimente creative extreme, evoluție, stagnare, regres și apoi iarăși evoluție. Am cunoscut oameni extraordinari, timizi, haioși, generoși, liberi, extrem de creativi, geniali.

Și a venit pandemia! Care, după ce ne-a pus o piedică zdravănă,  ne-a dat imediat un branci, trezindu-ne cu toții în cel mai frumos parc de distracții: STORYCRAFT. Pentru mine este ca un rai în care pot să mă joc liber, să scriu și să visez ca niciodată. Iar pentru cei pasionați de cărți și filme este o sursă excelentă de inspirație. Acolo puteți citi proză scurtă, recenzii de carte și film și puteți chiar să comandați cărți (foarte bune, apropo) scrise de absolvenți ai Școlii și publicate de editura comunității noastre. 

Este locul în care eu am put să fac un pas enorm de la acele povestioare din caietele de 48 de file, la altfel de povești, mai slefuite, pe care le-am lăsat să strălucească libere către voi. Dacă vă veți abona pe site-ul storycraft veți putea să citiți câteva dintre creațiile mele (Și nu numai. Colegii mei scriu texte extraordinare). Iar romanul,  pe care mi-am promis la începutul anului ca il voi scrie, este în lucru. Și sper ca la anul pe vremea aceasta să vă chem la o lansare 😀. Atunci visul meu va zbura cu adevărat, liber de orice temere sau neîncredere.

Și-am încălecat pe-o șa și .. povestea de abia începe.

 

Text scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.