Oare bunicii noștri ce ar fi făcut, dacă ar fi trăit vremurile pe care le trăim noi azi? Probabil că ar fi făcut patul în fiecare dimineață, ar fi mâncat, în continuare, la ore fixe și ar fi zis din suflet: Doamne ajută!

Zilele acestea m-am gândit destul de mult la bunicii mei. Inițial m-am gândit că subconștientul meu mă duce, instinctiv, în copilărie, când grijile mele nu erau ale mele, și când adulții din jurul meu se ocupau ca noi să nu simțim problemele momentului. Apoi, mergând mai în profunzime, am realizat că subconștientul meu nu mă ducea doar într-o perioadă confortabilă, ci îmi arăta și soluția de a gestiona tensiunea în care trăim azi. Mi-am amintit de rutinele, credințele și obiceiurile moștenite din moși-strămoși, care îi ajuta pe bunicii mei să își țină familia în siguranță și creierii acasă, în vremuri tulburi.

Bunicul matern, venea uneori să stea cu noi, câte o săptămână-două. Și el, în fiecare dimineață, se trezea și făcea streching. El nu știa că se numește așa. Dar exercițiul pe care îl făcea cu sfințenie, era că își atingea degetele de la picioare cu mâinile, păstrându-și genunchii întinși. Deci își întreținea mobilitatea articulațiilor. Apoi se spăla și se îmbrăca, întotdeauna cu pantaloni de stofă și cămașă. Iar dacă ieșea din casă, se îmbrăca invariabil la costum. După ce se îmbrăca, făcea patul și ordine în cameră. Abia apoi lua micul dejun și era disponibil să se joace cu mine.

Îmi amintesc și de bunicii paterni. Viața lor se desfășura într-o singură cameră din casă, deși aveau 3. Acolo aveau două paturi și televizorul. Deci totul se petrecea într-un spațiu autolimitat. Dar, în fiecare dimineață, bunica ne trezea atunci când considera ea. Nu ne trezea cu noaptea în cap. Ne lăsa să ne făceam somnul. Dar nici nu ne lăsa să lenevim până la prânz. La un moment dat, când considera ea că am dormit suficient, ne trezea. Imediat deschidea geamurile (fie iarnă, fie vară) ca să aerisească. Făcea paturile și mătura în cameră.

Între timp noi, copiii, ne spălam și ne îmbrăcam. Abia apoi luam micul dejun. Și, după aceea, ne trimitea la joacă afară. Mai intram în casă la prânz. Mâncam și ne culcam. Bunica dormea zilnic 30-40 min. Noi nu dormeam neapărat. Poate citeam ceva, sau stăteam liniștiți în altă cameră. Dar aveam un timp de odihnă și relaxare obligatoriu. După-amiază ieșeam iar la joacă, iar seara ne aștepta cu un lighean cu apă pentru a ne spăla praful de pe picioare. Apoi luam cina și ne pregăteam de somn.

Nici nu ne trecea prin cap să contestăm vreunul dintre acești pași. Dacă mă uit acum, din afară, la acel program, aș putea să îl etichetez ca fiind rigid și cu destule restricții. Dar atunci nu percepeam așa. Ba chiar, această rutină ne dădea stabilitate și ne făcea să ne simțim bine pentru că nu aveam surprize neplăcute, și nu deveneam haotici niciodată. Eram mereu curați, hrăniți, jucați, odihniți și în confort.

Îmi amintesc, deasemenea, că zilele revoluției le-am petrecut cu bunicii paterni. Erau speriați și îngrijorați. Bunicul avea chiar temeri în plus. Ca un om care a luptat în al doilea război mondial, se temea ca nu cumva să degenereze totul în război civil. La vremea respectivă nu înțelegeam ce ne zice, dar îi simțeam teama. Cu toate astea, au reușit atunci, să ne facă să ne simțim în siguranță.

Nu ne mințeau cu nimic și ne împărtășeau din temerile lor. Totul se desfășura firesc: fără ocolișuri, dar nici cu tonuri catastrofale. Ne asigurau neîncetat că vom trece cu bine peste greutăți. Și, mai ales, în tot acel timp nu s-au abătut de la acea rutină zilnică cu care eram obișnuiți. Și am trecut cu bine peste temerile și incertitudinea momentului respectiv, știind exact tot ce se întâmpla.

Uitându-mă în urmă, în contextul actual, realizez că rutina zilnică avea, de fapt, ca punct central grija față de tine însuți. Igiena personală, curățenia spațiului în care își petreceau timpul, ținuta îngrijită (și în casă, nu doar afară), hrana, odihna la timp, mișcarea erau, fiecare în parte, elementele de bază pentru păstrarea echilibrului personal și al sănătății trupești și mentale. Indiferent de furtuni, aveau mereu rutinele care rămâneau neschimbate. Când pământul îți fuge de sub picioare, ai nevoie de elemente fixe care să rămână exact cum le știai, chiar dacă acestea sunt doar niște fire de iarbă pe care să le știi și care nu îți aduc nicio surpriză.

Și ei au avut necazuri. Au trecut prin război, foamete, naționalizare, comunism și au prins chiar și capitalismul brutal și haotic de la începutul anilor 90. Au trăit restricții, lipsuri și incertitudini cât nici nu ne putem noi imagina.

Și mai aveau și credința. Bunicii mei nu erau ortodocși practicanți. Adică mergeau la biserică doar de Paște.. eventual. Dar au fost niște oameni credincioși în sufletul lor și un simplu, dar profund ”Doamne ferește!” sau ”Doamne ajută!” muta problema de la ei la divinitate și asta le dădea puterea și convingerea că până la urmă lucrurile se vor rezolva.

Acestea sunt gândurile care mă ajută pe mine în aceste zile, când suntem nevoiți să stăm izolați unii de alții și când simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Dar am convingerea că oricine, dacă ar răsfoi prin momentele copilăriei petrecute cu bunicii, va găsi acolo răspunsuri personalizate de a se echilibra emoțional în plin context de incertitudine și de a trece cu bine peste dificultăți.

Un gând bun pentru bunicii noștri, și o grijă atentă față de bunicii copiilor noștri! #stămîncasă

Text scris de: Loredana Nan