Timp de citire: 6 minute

Suntem în plin proces de acomodare la grădiniță. Este dificil pentru amândouă. Eu am avut alte așteptări legate de procedura care se aplică în această grădiniță, dar se pare că regulile s-au schimbat de vreo doi ani. Deci, copilului îi este greu, și acum îmi este și mie. Dar o să vă povestesc despre asta după ce încheiem întregul proces.

Dar, ca în orice instituție de stat din România, când tu ai o problemă și tot încerci să o rezolvi cu „Dumnezeu”, se găsește câte un „sfânt” care să te „mănânce” sau măcar să îți îngreuneze situația. La noi s-a găsit domnul fochist.

Noi ne-am dorit foarte mult pentru Lari să o ducem la o grădiniță în sistem alternativ. Nu expun acum motivele pentru că mi-ar trebui un articol întreg. După ce am studiat mai multe grădinițe Montessori și Waldorf particulare eram încă destul de confuzi. Am gândit pe termen lung și ne îngrijora faptul că la Montessori nu poate continua și la școală decât până la 12 ani și nici nu se făcea adaptarea treptată a copilului. La Waldorf ne-a plăcut pentru că există chiar și liceu în acest sistem. Doar că regulile la particular erau cam dure din punct de vedere financiar și nu știam dacă putem susține asta pe termen lung.

Apoi ne-a fost recomandată o grădiniță Waldorf de stat, în care se făcea adaptarea treptată. Am studiat puțin și am găsit și puncte slabe destule, dar am tras linie și rezultatul a fost pe plus. Am plecat deci cu sufletul deschis la drum cu această grădiniță Waldorf de stat.

În prima zi am avut un șoc aflând că nu mai există varianta adaptării treptate din cauza sistemului nostru bolnav și a unei legi care a fost adoptată în perioada în care au apărut în presă filmulețe cu abuzuri în grădinițe. Atunci s-a restricționat accesul părinților in instituție. Gata, statul a rezolvat problema abuzurilor.

M-am menținut totuși optimistă pentru că aici nu e cazul de abuzuri. Eram în plin travaliu de despărțire și mă străduiam să găsesc, împreună cu educatoarea, varianta cea mai potrivită pentru adaptarea fiicei mele. Atunci a apărut în peisaj domnul fochist. Arogant și autoritar a început să meargă prin clase și să vâneze părinți care întârziau cu câte un copilaș plângând în brațe. Apoi nu se oprea până nu îl dădea afară din grădiniță și din curte.

Nu era brutal fizic, dar ne certa la rând pe noi părinții care încă eram concentrați pe copii. În prima zi, nu știu cum, am scăpat de el și am stat cu Lari până la 12.30 când am plecat împreună către casă.

A doua zi nu am mai avut acest noroc și a trebuit să mă las escortată de el până la poartă. Eram însă revoltată și i-am spus și lui ce gândeam. Nu sunt genul de om care face scandal. Nu jignesc și sunt rezonabilă. Dar nu pot pleca capul fără să îmi spun și punctul meu de vedere.

A treia zi fiica-mea (care este extraordinară și lupta mai bine decât mine cu anxietatea de separare) mi-a zis ea să plec și să o las în brațele îngrijitoarei. Așa că am plecat înainte de a veni domnul fochist. Totuși am remarcat la el o atitudine ostilă la adresa mea de câte ori treceam pe lângă el. Îi simțeam aproape fizic nervii pe mine.

A patra zi Lari nu a mai putut lupta și, după o oră şi jumătate petrecută cu ea în clasă, când a venit momentul să plec m-a rugat să o iau cu mine acasă. Am stabilit amândouă că o iau și va începe lupta din nou a doua zi. Între timp domnul fochist deja era în pragul clasei ca să mă dea afară și îl auzeam pe fundal cum mă tot ceartă și îmi dă sfaturi. Eu eram prea concentrată pe copilul meu ca să îl bag în seamă.

În timp ce ieșeam din grădiniță cu Lari nu am mai putut rezista. Începusem să aud cum îmi zicea că așa sunt și alți copii, că trebuie să o las chiar dacă plânge pentru că altfel va fi dependentă de mine toată viața și alte lucruri în același stil, cu care eu nu sunt de acord. Sunt tactici depășite care, din păcate, încă se folosesc în 90 % din grădinițele de stat sau private, dar noile studii le contrazic. Dar nu era locul, iar domnul fochist nu avea oricum deschiderea pentru a auzi vreun argument al meu. Totuși i-am spus simplu că fiecare copil se adaptează în felul lui.

A cincea zi stăteam cu Lari în brațe în curte. Plângea. Știa că urma să rămână acolo, așa că m-a rugat să ieșim puțin la aer că poate o ajută să se liniștească. Tocmai ne uitam la niște flori în curte. Eram cu încă o mămică ce își ținea în brațe băiețelul plângând. Pentru că sunt colegi de grupă, încercam amândouă să îi împrietenim. Speram că le va fi mai ușor după ce vom pleca noi.

Dar a apărut domnul fochist. Ne-a comunicat ușor nervos că nu avem voie să staționăm în curte. Ne-a arătat pe un perete o listă cu reguli pe care m-am apucat imediat să o studiez. Într-adevăr ni se explica că, datorită spațiului foarte mic din curte și pentru a ușura accesul în grădiniță, suntem rugați să nu staționăm acolo. Dedesubt scria că fac excepție situațiile de urgență.

Sursa foto: https://pixabay.com/

Am considerat că fiica mea, care plângea în hohote și se ținea strâns de gâtul meu, se află într-o situație de urgență. Chiar ea îmi ceruse să ieșim în curte. Eu îmi cunosc cel mai bine copilul și am văzut că luptă cu ea pentru a se îmbărbăta. Doar că avea nevoie să ne îndepărtăm de locul unde avea să rămână fără mine, înainte de a relua lupta cu tristețea şi dorul de mamă.

Însă domnul fochist nu putea renunţa. Atitudinea mea indiferentă mai rău îl întărâtase decât să îl calmeze. A venit triumfător la mine să mă întrebe dacă am văzut ce scrie pe afiş. I-am spus că am văzut foarte bine şi că se specifică acolo şi despre niște situaţii de urgenţă. Atunci a izbucnit:

-Haideţi doamnă că nu aveţi nici o urgenţă cu copilul! Aţi fost la cabinetul medical şi doamna asistentă a zis că e bine? Înseamnă că nu are copilul nimic. Lăsaţi-o în clasă şi gata. Toţi părinţii fac asta, numai cu dumneavoastră am probleme!

Deja simțeam cum răbdarea mea depăşise orice limită. Dar încă nu aveam timp de el, pentru că fiica mea avea nevoie de mine calmă şi cu minţile acasă. I-am întors spatele şi ne-am dus în clasă. După ce am reuşit să plec, mi-am spus că lucrurile cu domnul fochist nu pot rămâne așa. Deja situaţia devenea din ce în ce mai gravă, după părerea mea. O persoană fără nici o autoritate în acea grădiniţă, în afară poate, de o rugăminte a directoarei de a-l ajuta pe gardian, făcea legea printre părinţii care nu înţelegeau ce e cu el pe acolo şi de ce își dă aere de specialist în pedagogie, parenting şi psihologia copilului. Eram nervoasă pentru că avusese o ieşire anormală în faţa copilului meu, care şi așa era într-un moment delicat. Aveam o mulţime de vorbe şi argumente să declanşez o revoluţie întreagă cu domnul fochist. Dar … am respirat adânc şi m-am calmat.

Mi-am amintit de cartea „Secretele succesului” a lui Dale Carnegie. Acolo mi-a plăcut un capitol în care explica de ce nu este eficient să te cerţi cu cineva şi să îl acuzi de diverse lucruri, chiar dacă ai dreptate. Nu o să câtigi niciodată într-o confruntare directă. Celălalt va nega tot timpul, ba mai mult, te va acuza pe tine de acele lucruri sau de orice îi trece prin cap. Așa că mi-am refăcut repede strategia în minte şi m-am dus direct la el. Am întins mâna să facem cunoştinţă:

-Am văzut că v-aţi supărat când mi-am spus punctul de vedere în legătură cu adaptarea copiilor în această grădiniţă.

El deja își dăduse iar drumul la șuvoiul de predici despre cât de rău procedez eu şi cum ar fi mai bine să mă port cu fiică-mea ca să fie totul bine. L-am întrerupt:

-Eu voiam de fapt să vă mulțumesc. Faptul că sunteţi atât de vigilent la tot ce se întâmplă în grădiniţă mă linişteşte, pentru că astfel îmi ştiu copilul în siguranţă. Am foarte mare încredere în tot personalul de aici, pentru că văd că sunteşi foarte implicaţi.

Acesta a fost momentul în care l-am văzut că s-a calmat. A început să mă aprobe şi să mai bălmăjească niște vorbe despre cum pot să îmi las liniştită copilul şi să plec. Așa că era momentul potrivit să continui:

-Dar, în materie de pedagogie şi psihologia copilului, daţi-mi voie să nu vă urmez sfatul, pentru că nu aveți studii de specialitate.

-Așa este. Eu nu mă ocup cu asta.

-Exact! Dumneavoastră faceţi o treabă extraordinară cu restul lucrurilor. În privinţa adaptării copilului meu la grădiniţă, o să discut doar cu doamna educatoare.

-Aveți dreptate, a acceptat el spaşit.

Şi uite așa am scăpat de predici şi nervi de care chiar nu aveam nevoie, iar domnul fochist a aflat care îi este locul. Cel puţin în raport cu mine.

O să revin într-o postare viitoare cu povestea adaptării copiilor la grădiniţă. Acolo cred că voi putea scrie un roman.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.