Timp de citire: 6 minute

Când devii mamă tot universul tău se schimbă. Toată lumea știe acest lucru. Inclusiv viitoarele mămici ce se mișcă greoi prin casă în ultima lună de sarcină. Ele se pregătesc, mai mult sau mai puțin temeinic, iar cei din jur se înghesuie să le umple tolba cu sfaturi. Adevărul-adevărat este că nu știi nimic până în momentul în care îți ții copilul în brațe. Bine! Nu știi nimic nici în acel prim moment de conectare, dar de atunci începi să înveți concret ce urmează să faci.

Pe lângă obișnuitele frământări de mamă, uneori se întâmplă să se mai adauge una: stau cu copilul acasă 2-3-7 ani sau revin la lucru după 3-6-12 luni? Frământarea aceasta am avut-o și eu și am scris aici despre ea.

Acum, când fiica mea a împlinit 3 ani, iar eu sunt gata să revin în câmpul muncii, mi s-a ivit o altă dilemă: să rămân în sfera liberilor întreprinzători sau să mă angajez? De data aceasta m-am gândit să vorbesc cu prietenele mele care au copii și care au abordat diferit (una de cealaltă) problema întoarcerii la serviciu. Voi scrie o serie de 4 povești adevărate despre ele, alegerile și motivația lor, pentru că, mă gândesc că poate fi de folos și altor mame aflate în această dilemă. În primele două episoade v-am povestit despre alegerile Florentinei  şi ale  Mădălinei. Astăzi vă voi spune cea de-a treia poveste.

Pe Anca am cunoscut-o în facultate. Din primul moment, senzaţia pe care mi-a transmis-o a fost de calm şi echilibru. Ne aflam într-un grup energic şi gălăgios, iar ea reuşea să se integreze foarte bine în acea nebunie, fără să renunţe la liniştea interioară pe care o transmitea în fiecare moment. Nu înțelegeam cum este posibil acest lucru, dar ea reuşea să o facă. Ea este Anca, modelul meu de mamă de carieră.

 

Sursa: www.freeimages.com

După ce am terminat cu studiile, viaţa ne-a dus în direcţii diferite. Dar ne-am reîntâlnit după ce ea devenise mamă pentru prima dată. Drumurile noastre s-au reunit atunci, iar eu eram foarte încântată de felul în care își urca copilul în maşină şi se ocupa de tot ceea ce era necesar: făcea comisioane pentru casă, începuse o activitate independentă, își ajuta familia şi își creştea foarte frumos mica minune apărută în viaţa ei.

Am să vă pun aici povestea alegerilor ei, exact așa cum mi le-a scris ea, într-un mail trimis noaptea, pentru că ziua este dedicată familiei.

Întrebările tale mă fac să mă transpun în persoana mea de acum vreo 11 ani.

Nu am hotărât să stau acasă cu copiii înainte de a-i avea. Înainte de a avea copil ai senzaţia că îl faci şi totul va curge la fel. Adică, pe bune, cât de mult ţi se poate schimba viaţa?

Sursa: www.freeimages.com

Maxim!

De când mă ştiu mi-am dorit 2 copii, dacă pot fi băiat şi fată, cu atât mai bine!

Dumnezeu ne-a binecuvantat!

 

Când l-am născut pe T, mi-a zambit (oricât de puţin probabil ar părea) la doar 5 ore gingaşe din viaţa lui. Imaginea mi-a rămas întipărită pe retină şi acum, când mai dau de greutăţi cu el. Când ne supărăm, activez imaginea asta şi ajută!

La vreo 6 luni ale lui, am fost chemată la serviciu, la modul: „Dacă nu vii acum, e posibil să nu-ţi mai găseşti locul”. Planul meu iniţial era să stau 2 ani (cât îmi permitea legea) cu el acasă, urmând să ne dăm seama din mers ce vom face după aceea.

Pusă sa aleg, discutând cu soţul variantele, am ales să rămân pe o perioadă nedeterminată (la acel moment) să-mi cresc copilul.

Soţul pleca dimineaţa şi ajungea seara, după vreo 12 ore. Se bucura de copil cât îi permitea timpul. Întotdeauna m-a susţinut în alegeri. M-a împins de la spate să fac master, doar să nu-mi pierd încrederea în mine.

Cum timpul trecea şi copilul creştea, am realizat tot mai mult cât de important era să fiu lângă el în mai toate momentele. Când a făcut 1 an, am avut un şoc! Deşi mă culcam pe la 11-12 noaptea, mă trezeam pt lapte pe la 3, si la 6 iarăşi, nu am realizat când a trecut 1 an! Atunci am realizat cât de importante sunt zilele şi clipele!

Înainte de a o avea pe fată, am lucrat 6 luni. Nu pentru că nu-mi doream să stau acasă cu băiatul ci pentru că mi s-a părut că e un job super. N-a fost! Au fost cele mai grele 6 luni. Încercam să fac tot ce făceam şi înainte, acasă.  Normal că era fff greu. Copilul plângea când plecam (avea puţin peste 3 ani), mă suna şi mă întreba când vin. Lucram şi sâmbăta şi măcar dacă ar fi fost vreo satisfacţie….

După 3 luni am rămas însărcinată şi cred că atunci am hotărât, eu cu mine, că voi sta să-mi cresc copiii cât voi crede că este necesar. Job-ul soţului ne-a permis financiar asta.

Nu am păreri de rău că nu am o carieră răsunătoare! Cariera mea este de mamă! Dacă asta îmi iese bine, restul are puţină importanţă!”

 

M-a fascinat povestea ei. Există tendinţa să credem că o mamă care stă acasă are tot timpul din lume şi se poate concentra 100% pe copii şi soţ. Orice mamă care a stat acasă, fie şi doar o lună, ştie că nu este deloc așa. Am întrebat-o pe Anca despre acest lucru, iar răspunsul ei mi s-a părut foarte ingenios, creativ, şi, în acelaşi timp, el descrie exact situaţia oricărei mame.

 

„Calitatea şi cantitatea timpului petrecut cu mine sau cu soţul meu s-a schimbat după primul copil şi după al doilea iarăşi! Cu toate astea, dacă vrei poţi! Am ajuns să apreciem timpul petrecut în maşină, când avem drumuri mai lungi, pe care le facem cu viteză mică, să dureze mai mult pentru că ei dorm, iar noi discutăm fără să fim întrerupţi.

Am învăţat că pot băga aspiratorul şi mai târziu, sau să spăl vasele peste o oră şi să stau cu mine, cu copii, cu soţul! Nu iese întotdeauna, mai uit câteodată ce este mai important!

Copiii nu au prezenţă 100% la activităţile extra şi nici la şcoală. Au zile când nu au chef şi atunci îi las. Sunt zile când îi văd obosiţi şi le dau liber. Cred că trebuie un echilibru în toate! Un copil vine cu responsabilităţi la pachet! Trebuie să-l ajuţi cum poţi tu mai bine să ajungă om, să fie fericit şi câte şi mai câte!

Am ales să stau să-i cresc! Dacă aş fi mers la muncă, eram 2 părinţi care ne vedeam copiii dimineaţa, seara şi am fi lăsat dezvoltarea lor pe seama sistemului, a bunicilor sau a bonei. Nu cred că e corect faţă de ei! Din fericire, noi am reuşit, dar sunt mulţi care nu-şi permit asta financiar şi sunt unii care nu-şi doresc asta! Dar asta este o altă discuţie!

Sigur că învăţăm multe, noi, ca adulţi, din creşterea copiilor şi crescând copii.

Am învăţat în aceşti 11 ani de puericultură (cum a denumit un amic ocupaţia mea 🙂 ) un lucru pe care ştiu că trebuie să-l păstrez permanent în minte: perioadele în viaţa copiilor sunt trecătoare. Nici o zi nu seamănă cu cealaltă. Făcând mereu acelaşi lucru ai tendinţa să crezi că aşa va fi mereu, sau cel puţin o lungă perioadă. Doar că, atunci când te aştepţi mai puţin, ceva este diferit! Tot ce ţi se pare într-un moment imposibil, peste câteva clipe/zile poate fi rezolvat!

Planurile de viitor sunt de a-mi face cât mai bine meseria de mamă şi soţie! Nu ştiu unde voi fi şi ce voi face peste 5 ani! Ştiu însă că, dacă acum fac lucrurile cât mai bine cu putinţă, îmi va fi drag unde şi ce vom fi peste 5 ani!”

Sursa: www.freeimages.com

 

 

Minunat! Citindu-i povestea am înţeles că este foarte important să fii autentică, să îţi asculţi inima şi să pui lucrurile în balanţă. Astfel deciziile luate vor fi cele mai potrivite. Dacă aceasta este direcţia către care te duce intuiţia, poţi să fii împlinită şi să ai cea mai frumoasă, complexă şi solicitantă carieră: cariera de mamă. Îţi mulțumesc Anca! Tu eşti modelul meu de mamă de carieră.

 

Autor: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.