Am mai povestit și altădată cum nu o oblig eu pe fiica mea să împartă jucăriile dacă nu dorește acest lucru. Dar simt că acest subiect are nevoie de un pic mai multă atenție.

În primul rând vreau să mă opresc asupra motivelor pentru care abordez eu situația astfel:

1. Copiii își dezvoltă partea de creier responsabilă de socializare abia în jurul vârstei de 4 ani. Până în acel moment trebuie să învețe și să experimenteze posesia. Acest lucru nu va putea fi făcut dacă noi îi tot luăm lucrurile din mână și le dăm altcuiva. Abia după ce devine deschis pentru a socializa, poate să învețe să împartă și să dăruiască.

2. Exact pe principiul despre care vorbeam în cazul politeții, nu putem învăța un copil generozitatea. În primul rând nu putem face asta dezavantajându-l pe el. Adică doar lui îi tot iei jucăriile ca să le dai altora, dar nu faci așa și atunci când vrea el o jucărie a altui copil. Nu le smulgi altora jucăriile ca să le dai copilului tău. În al doilea rând generozitatea este o valoare, nu o informație pe care să i-o expui și el să o învețe. O va învăța de la tine prin copiere. Dacă tu eşti generos, va observa asta şi așa va deveni şi el.

3. Nu sunt de acord să îți înveți copilul să renunțe la el însuși pentru a-i mulțumi pe alții.

4. Mi-aș dori ca nici alți părinți să nu își oblige copiii să îi dea fiică-mii lucrurile lor, atunci când ea își arată interesul pentru ele. Ea trebuie să înveţe să ceară voie, să-i respecte pe ceilalți şi preferinţele lor. Trebuie să știe că, uneori, este nevoie să ai răbdare şi să aştepţi până dorinţa ta se materializează, şi, foarte important, trebuie să învețe să își gestioneze corect frustrarea. Da, s-ar putea să plângă în anumite situaţii, dar pentru asta sunt eu lângă ea: să îi validez emoțiile, să o ajut să se liniștească şi să îi arăt că se poate să fii frustrat şi să treci peste asta.

Un al doilea aspect legat de generozitate are legătură cu satisfacerea nevoilor personale mai întâi. Nu putem să dăruim nimic până nu am creat ceva mai înainte. Nu pot să dăruiesc din mâncarea mea, dacă eu nu am nici o bucată de pâine pentru mine. Nu am de unde să donez bani, dacă eu nu am nici un ban în portofel. Aş putea să continui cu astfel de exemple, dar, cel mai relevant este cel care ni se explică în avion: dacă este nevoie să ne punem măștile de oxigen, mama trebuie să şi-o pună ei prima dată şi apoi copilului. Dacă tu îţi pierzi cunoştinţa, copilul nu va mai avea şansa să fie salvat. Deci, eu cred cu tărie că şi în situaţia împărţirii de jucării în parc, se aplică acelaşi principiu: întâi să fie copilul mulţumit şi fericit cu ceea ce are, şi apoi va porni de la el impulsul de a împărţi.

Al treilea aspect este legat de modul în care poate copia copilul generozitatea de la noi. Eu, periodic, fac ordine în haine, unele le arunc sau reciclez şi altele le donez. La fel am procedat şi cu hăinuțele ei rămase mici, şi chiar şi cu jucării care nu prea o încântau. De Crăciun am făcut niște copii fericiţi în acest mod.

Rezultatul acestui mod de a proceda cu ea s-a văzut în foarte multe situaţii. Uneori îmi zice ea din proprie iniţiativă că putem să mai dăm şi altor copii din ceea ce are ea. În parc, a acţionat, deopotrivă ca un copil care nu vrea să ofere nimic, în situaţia când s-a confruntat cu copii ce nu cereau voie, dar şi-a pus şi toate jucăriile la bătaie cu cei pe care îi cunoştea sau cu cei care aveau şi ei jucării şi făceau schimb, în deplin acord.

Şi, în sfârşit al patrulea lucru pe care l-am observat, a fost la multe persoane care, aparent erau generoase, nu refuzau niciodată nimic, se dăruiau pur şi simplu cu totul celor din jur. Acele persoane nu le-am simţit să fie fericite cu ceea ce făceau, chiar dacă o spuneau în continuu. Totuși atitudinea lor, faptul că vorbeau atât de mult despre asta, şi frustrarea care reieşea la suprafaţă în momente când ei nu primeau acelaşi tratament, îmi demonstra că generozitatea lor era forţată. Ei nu se bucurau cu adevărat de acțiunea de a dărui. Ei cumva tot aşteptau, la rândul lor, o recompensă, o apreciere, ceva care să umple golul produs de această dăruire dincolo de limitele proprii. Căci asta se întâmplă când nu ţii cont de tine, şi te gândeşti doar la ceilalți: te goleşti şi nu mai poţi dărui. Atunci generozitatea ta devine toxică. Ştiu asta pentru că am întâlnit persoane care reproşau sau ţineau scorul lucrurilor oferite, pentru a pretinde la schimb altceva, la momentul oportun. Chiar eu am fost uneori în situaţia când am dat foarte mult de la mine şi am ajuns să fiu extrem de frustrată când vedeam că nu se mai întoarce nimic înapoi. Deci nu este o generozitate reală.

Am cunoscut, în schimb, oameni care ofereau cu atâta bucurie încât parcă lumea înflorea acolo unde contribuiau ei. Mă uitam la ei şi vedeam că le merge din plin: lucrurile li se aranjau, problemele li se rezolvau, problemele tale se rezolvau mai repede atunci când erai ajutat de o astfel de persoană. Dar, am observat, la fel de clar cum toţi acei oameni aveau grijă în primul rând de ei, își umpleau rezervoarele înainte și primeau cu aceeași bucurie cu care dăruiau. Uneori aveai senzaţia că sunt chiar egoişti, deşi ştiai că nu este așa. Aceasta este adevărata generozitate: cea care creşte, nu cea care secătuieşte.

Sursa foto: www.pixabay.comentarii

Articol scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.