Timp de citire: 5 minute

Când am văzut-o, am ştiut că este ceva în neregulă cu ea. Stătea pe o bancă în parc şi tot scotea telefonul din buzunar, îl deschidea câteva secunde, apoi îl punea la loc. Apoi se uita prin parc, la copii, la copaci, la copilul ei care se dădea în leagăn şi o tot striga. Am crezut că așteaptă un telefon sau pe cineva. Dar nu era așa. Cînd m-a văzut, m-a salutat şi a început să vorbească fără să mai apuc eu să zic ceva.

– A venit din nou! Of! Este îngrozitor când revine. În cele mai grele momente ale mele, revine acest sentiment greu de singurătate. Vine peste mine şi eu mă prăbușesc sub greutatea lui. Apoi încerc să scap de el, dar el deja mă înconjoară ca plastilina copilului. Sau mai degrabă ca o melasă. Îmi îngreunează mișcările, mă împiedic de el, încerc să fac un pas, dar îmi ia de 10 ori mai mult timp decât de obicei. Aş vrea să fug, dar nu am cum. Mă uit în jur şi simt că am nevoie de ajutor. Dar cei de lângă mine ori nu ştiu cum să mă elibereze, ori nu îmi văd zbuciumul, sau unii dintre ei, sunt chiar ei prinşi într-o melasă asemănătoare şi nu mă pot ajuta cu nimic. Așa că încerc să mă descurc cum pot. Încerc să mă uit la oamenii liberi din jurul meu. Uneori îi invidiez. Alteori încerc să învăţ din mișcările lor, cum reușesc să evite acest sentiment îngrozitor de singurătate.

-Când apare sentimentul ăsta?

-Când am un eșec, o dificultate sau sunt într-o fundătură. Toată viaţa mea m-am simţit singură, încă din copilărie când aşteptam să se întoarcă părinţii mei de la schimbul II. Stăteam pe afară cu ceilalți copii până se întuneca, apoi ei plecau în casă, iar eu eram nevoită să mă întorc între tentaculele singurătăţii. Deşi făceam lumină în toată casa, în sufletul meu singurătatea ţinea lumina stinsă. Nu-mi era frică, îmi era doar dor. După lăsarea întunericului, mă uitam în casele oamenilor şi îmi plăcea atmosfera aceea apropiată de familie. Se auzeau clinchet de tacâmuri lovite de farfurii, frânturi de cuvinte sau de râsete. De fapt râsetele se auzeau cel mai mult. Şi feţele zâmbitoare se vedeau cel mai bine pe deasupra pervazului. Părinţii mei erau întotdeauna obosiţi când ajungeau acasă. Mama zâmbea şi se bucura că mă vede. Erau câteva momente extraordinare, dar nu puteam face prea multe lucruri împreună. Deja era târziu, iar eu nu aveam lecțiile făcute, pentru că stătusem toată ziua pe afară. Așa că ne apucam împreună să le dăm de cap. Şi mie îmi era somn. Şi ei la fel. Şi eu nu mă puteam concentra. Şi ea se mai enerva uneori. Şi eu mă simțeam cumva defectă. Uite ceilalți copii: până la ora asta au temele făcute, sunt disciplinaţi, nu bat maidanele, iar acum, seara pot sta cu părinţii lor şi pot să râdă. Părinţii lor nu au motiv de ceartă sau nemulţumiri. Îmi promiteam că voi deveni disciplinată, că voi termina temele imediat ce vin de la şcoală. Dar de a doua zi începea din nou lupta cu singurătatea şi uitam de orice promisiune.

Mai târziu am uitat de singurătate, dar ea a continuat să mă acapareze în momentele mele grele, când deveneam iar un copil defect, care nu reuşeşte niciodată să își facă temele la timp şi își supără mama, în loc să trăiască în râsete, ca în alte case.

-Eu cred că nu vei putea niciodată „să scapi” pur şi simplu de singurătate. Cred că trebuie „să te vindeci” de singurătate. Şi pentru asta, cred că nu mai trebuie să încerci să scapi de ea. Acum, că s-a reîntors la tine, este un moment excelent să o vindeci.

-Dar cum pot să fac asta?

-Trăieşte-o! Nu poţi să treci de o apă fără să intri în ea, spunea terapeutul meu. Deci asta trebuie să faci şi tu. Singurătatea ta este doar vârful icebergului, este efectul altor trăiri din copilărie. Din ce îmi spui tu, se pare că singurătatea este însoţită de un sentiment puternic de inadecvare. Tu spui că te simţi „defectă”.

-Așa este.

-Ok! Dar să ştii că atunci, în copilărie, ai făcut maxim din ceea ce puteai să faci. Erai o fetiţă mică, speriată şi te-ai descurcat perfect să ţii în frâu singurătatea. Alţii au dezvoltat fobii sau, mai ştiu eu ce nevroze. Nimeni nu este perfect. Şi, în orice caz, nici un copil nu poate gestiona cum trebuie astfel de stări prin care ai trecut tu. Ce ai fi vrut să se întâmple atunci?

-Aş fi vrut ca mama să vină acasă şi să mă ia în braţe, să râdem şi să facem temele în joacă. Aş fi vrut să îmi înțeleagă sentimentele pe care eu nu le înțelegeam. Aş fi vrut să mă ajute să le fac faţă. Aş fi vrut să îmi spună că mă descurc foarte bine în condițiile date. Aş fi vrut să nu se supere pe mine că nu fac faţă situației. Aş fi vrut să nu îmi mai spună că e suficient să aprind luminile în toată casa, pentru că nu era suficient. Aş fi vrut să fie alături de mine.

-Tu acum eşti mamă. Poţi chiar tu să faci asta pentru fetiţa aceea de atunci.

-Cum să fac asta?

-Închide ochii şi uită-te la tine, fetiţa de atunci. Ce faci?

-Stau în sufragerie cu cărţile în faţă, dar nu reușesc să rezolv prea repede problemele la matematică, iar părinţii mei nu au sosit încă.

-Cum te simţi?

-Sunt tristă şi îmi vine să plâng.

-Atunci plângi, îi spun eu. Dar pe faţa ei deja curgeau șiroaie de lacrimi. Strângea pumnii şi maxilarul, semn că voia să se oprească, dar nu putea.

-E în regulă să plângi. Eşti încă un copil. Nu poţi să faci faţă unei astfel de situaţii. Iar acum tu, mama de acum, du-te la fetiţa aceea şi ia-o în braţe. Așa, strânge-o cu drag şi arată-i să eşti alături de ea, că o iubeşti chiar dacă nu a terminat temele, chiar dacă se teme, chiar dacă nu e disciplinată. Spune-i că o înţelegi şi că a făcut maxim din ceea ce putea să facă.

Deja plânsul ei devenise hohotit. Dar era un plâns vindecător, care elibera o grămadă de hormoni ai stresului adunaţi în atâţia ani de fugă.

-Acum apucaţi-vă să vă jucaţi. Faceţi ce teme puteţi sau apucaţi. Nu se opreşte lumea în loc dacă nu ai rezolvat şi ultima problemă la algebră. Dar sigur sufletul fetiței va fi mai uşor dacă râzi acum cu ea. Iar mâine se va simţi mai puţin singură.

Hohotele se opriseră. Lacrimile de pe faţa ei se uscau în bătaia soarelui care tot juca o leapsă cu niște nori gata de ploaie.

-Gata! mi-a zâmbit ea. Ai dreptate. Toate sentimentele negative trebuie cunoscute, trăite, acceptate, apreciate şi iubite. Ele sunt o parte din noi. Nu le putem nega, pentru că, astfel ne negăm pe noi înşine. De acum cred că am revenit la normal. Mă rog, la normalul meu de fiinţă imperfectă, care are de făcut mâncare, căci altfel îi moare de foame copilul.

-Te iubesc așa cum eşti tu: o defectă perfectă!

Am râs amândouă. Furtuna trecuse, dar venea ploaia, așa că am plecat amândouă, în grabă, cu copilul de mână. Eu încă aveam în minte un mesaj pe care îl văzusem pe internet:

O să mă duc acasă să îl afişez pe perete. Se pare că este de-a dreptul vindecător.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.