Timp de citire: 5 minute

Mersul cu copilul în parc poate fi o adevărată aventură. Poate ai un copil activ şi dornic de explorare, şi atunci alergi prin tot parcul de îţi ies ochii. Poate ai un copil căruia îi place să studieze oamenii, copiii, natura (ca al meu) şi atunci stai zeci de minute cu el pe loc şi te plictiseşti de moarte. Sau poate ai de gestionat situaţii în care copilul tău loveşte sau ia jucăriile altora, sau copilul tău este lovit sau i se iau jucăriile. Ei bine, această din urmă situaţie este cea mai grea. Eu aş vrea să existe posibilitatea de a ne pune copiii în niște globuri de sticlă invizibile şi să nu-i atingă nici o neplăcare toată viaţa. Ei? Nu-i așa că ar fi extraordinar? Dar, din păcate, nu se poate așa ceva. Singura modalitate de a-i ajuta, este să-i învăţăm să se descurce singuri în situaţii dificile. Eu am crezut mult timp că există o modalitate de a-i învăţa asta, dar pe care eu nu o stăpânesc. Am tot citit, mi-am tot studiat trecutul meu de copil şi nu am reuşit să disting o metodă clară, niște reguli concrete pe care să i le predau copilului. De ce? Pentru că sunt atâtea situaţii şi conjuncturi în care putem fi în viaţa asta, încât nu le poţi prevedea şi încadra în niște tipare. Sau poate că psihologii pot face asta, dar eu încă nu le-am dibuit.

Dar rezolvarea a venit tot de la fiică-mea. Ea este un copil destul de docil în parc, nu are neapărat atitudine de lider. Şi chiar a interacţionat foarte puţin cu ceilalți copii, până de curând. Veneau copiii şi îi luau jucăriile din mână şi ea le lăsa. Nici măcar nu plângea sau nu îmi cerea ajutorul, doar rămânea nemişcată şi oarecum intimidată de ei. Vă daţi seama că eu, în interiorul meu, eram ca o leoaică care ar fi distrus tot parcul pentru binele copilului meu. Daca doar se uita cineva urât la ea, deja îmi clocotea sângele în vene. Dar, ştiam deja că nu foloseşte la nimic să fac vreun scandal, să cert copilul respectiv, mama copilului, sau mai ştiu eu ce altă acţiune să fac. Nici nu voiam să o învăţ clasicele modalităţi de răzbunare, cum încă mai fac unii părinţi. Ştiam deja că lumea copiilor este guvernată de instincte şi nu de raţiune, că un copil poate să lovească doar de teamă, chiar dacă cel lovit nu îi făcuse nimic, sau că simțul proprietăţii se dezvoltă mai târziu şi nu pot înţelege raţional cum e cu posesia jucăriilor de către alţii sau de către el. Citisem că trebuie să îţi laşi copilul să îţi rezolve singur conflictele, dar îmi era extrem de greu să fac asta când fiică-mea intra pe modul „freeze” şi nu rezolva nimic. Ştiam şi că reacţia ei este una normală, dar eu nu mă puteam resemna doar să o iau din zona de conflict mereu şi să o învăţ să fie ea cea care renunţă mereu. Așa că am început uşor-uşor să o sprijin şi să o îndrum către a rezolva situațiile. M-am gândit că, în primul rând, trebuie să o ajut să capete încredere în forțele proprii şi să nu-i mai vadă pe ceilalți copii ca pe niște ameninţări. Pentru asta i-am creat un cadru de siguranţă. Am stat tot timpul pe lângă ea ca să previn eventualele acţiuni prea dure ale altor copii. Sigur că nu am reuşit mereu să previn. Dar când s-a întâmplat totuși să fie lovită sau împinsă, am luat-o imediat din zonă şi i-am explicat, ca unui om mare, că respectivul copil nu a făcut asta intenţionat: poate era în timpul jocului, poate că i s-a părut ceva ciudat şi așa a reacţionat el, dar că ea trebuie să îi răspundă de fiecare dată respectivului că a durut-o, că nu-i place,  să nu mai facă așa, etc. Prin asta am vrut să o încurajez să nu mai fie pasivă. Când i se luau jucăriile cu forţa am învăţat-o pur şi simplu să nu le dea drumul. În momentul în care venea un copil şi îi trăgea de păpuşă, eu o întrebam dacă vrea să o dea. Dacă ea zicea că nu, atunci o încurajam să o ţină bine şi să nu îi dea drumul. După câteva astfel de situaţii, a văzut că este destul de puternică şi că, dacă nu vrea ea, până la urmă copilul respectiv nu poate să îi ia jucăria cu forţa. Acela a fost un prim pas pe care l-a făcut: încrederea în forțele proprii. De atunci ştie să își protejeze lucrurile personale, iar dacă vine vorba de împărţit jucării, o face, dar cu copiii cu care se împrieteneşte. Nu ştiu dacă este bine sau nu. Văd mame în parc care pun la dispoziţia întregului parc sacoşa de jucării a copilului, iar dacă acesta plânge sau refuză să le dea, îl ceartă, îl obligă sau îi distrage atenţia. Sinceră să fiu eu nu sunt de acord cu asta. Eu am, mai degrabă principiul că, dacă întâi ai grijă să ai tu tot ce îţi trebuie, poţi după aceea să şi dăruieşti mai departe. Nu cred că vreau să îmi învăţ copilul să se risipească şi să dea tot pentru ceilalți, împotriva nevoii lui fireşti de a simţi posesia unor lucruri preferate. Nici noi nu chemăm oamenii de pe stradă în casa noastră şi să le punem la dispoziţie toate hainele noastre, toată mâncarea, soţul / soţia, patul şi maşina din parcare. Deci am fost foarte bucuroasă când şi-a descoperit puterea.

Ieri am mai avut un pas important în consolidarea încrederii în ea. Adeseori, în jocul cu alţi copii, ei făceau lucruri care ei îi displăceau, dar nu reacţiona. De exemplu nu îi plăceau îmbrățișările prea multe, sau alte gesturi din cadrul jocului. Când o vedeam că se închide în ea, o luam deoparte şi o întrebam dacă o deranjează ceva. Când aflam ce o deranjează o încurajam să spună, să ia atitudine şi să nu accepte pur şi simplu ceva ce îi diplace. Ieri s-a împrietenit în parc cu un băieţel foarte afectuos şi prietenos, cu care s-a înţeles foarte bine. El o tot îmbrăţişa şi vedeam că ei nu îi place. I-am spus de câteva ori să îi spună. Nu ştiu dacă îi spunea sau nu, pentru că eu totuși stăteam la distanţă de ei şi nu auzeam. El punea mâna murdară de nisip pe ea şi pe ea o deranja. Eu totuși nu vedeam o reacţie clară a ei şi mă tot frământam cum să o ajut. La un moment dat el a început să îi pună nisip pe pantofi, iar pe ea clar o deranja pentru că se ferea, dar nu observam să facă nimic altceva. În tot acest timp eu stăteam cu mama băiețelului, care tot încerca să îl tempereze, dar fără rezultat. Eu ştiam că noi, mamele, nu aveam ce să facem. Singura care putea rezolva situaţia era fiică-mea, pentru că ea era singura care avea o problemă. Vă daţi seama ce era în sufletul şi în mintea mea, dar m-am ţinut tare şi nu am intervenit decât uneori cu încurajări la adresa ei. La un moment dat minunea s-a produs: când a venit băiețelul la ea cu nisip să i-l pună pe pantofi, ea a luat o jucărie de pe jos şi i-a dat-o. El, ca hipnotizat, a lăsat nisipul jos şi a luat jucăria. S-au aşezat şi s-au jucat liniştiţi în continuare. Din acel moment, de câte ori lua el nisip, se repeta scena cu jucăria oferită şi cu continuarea jocului în armonie. Nu vă pot spune cât de mândră am fost de ea. Reuşise! Încrederea în puterea ei o căpătase mai demult. Acum aflase că este şi creativă.

Dumnezeule! Cât de important este să reuşeşti să îţi laşi copilul să găsească soluţii singur, iar tu doar să stai pe margine şi să îi faci galerie, asigurându-i în acelaşi timp un cadru sigur de manifestare.

Sursa foto: https://www.dreamstime.com/stock-image-s-my-toy-image920621

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.