S-a impământenit deja ideea că, în relaţia sănătoasă dintre doi sau mai mulţi oameni, comunicarea este cheia. Mult timp am avut senzaţia că a comunica înseamnă să vorbeşti, să spui ce simţi şi ce vrei, să transmiţi. De asemenea, vedeam comunicarea ca pe un dialog. În mod clar, atunci când e o problemă sau chiar şi când nu este, părţile implicate trebuie să se exprime până ajung la un consens. Mult mai târziu, am aflat din cărţile de dezvoltare personală că secretul comunicării stă în a asculta. Când am conştientizat asta mi s-a părut că voi trece la un nou nivel al comunicării. Dar nu era chiar așa. Este destul de greu să asculţi. Mi-a plăcut foarte mult comparaţia cu modul în care am fost creaţi: cu 2 urechi şi doar o singură gură. Așadar ar trebui să vorbim o singură dată şi să ascultăm de două ori. E simplu de spus, dar când trebuie să aplicăm, nu prea ştim cum să ascultăm. De obicei în loc de o ascultare reală, noi doar aşteptăm să termine celălalt fraza, pentru a ne veni şi nouă rândul să vorbim.

Eu am simţit de multe ori acest lucru la interlocutorii mei. De multe ori mă simțeam frustrată că le explicam ceva, iar ei îmi dădeau un răspuns care nu avea legătură cu ceea ce le spuneam eu, deci nu mă ascultau cu adevărat. Am experimentat şi situaţia inversă, în care eram uimită de cât de bine sunt ascultată şi mă tot întrebam cum reușesc să facă asta. În principiu, eu nu am fost un bun ascultător de-a lungul comunicărilor mele.

Bineînţeles că a sosit momentul să fiu confruntată şi pe acest subiect de către maestrul meu preferat: fiică-mea. Am avut acces la informaţii de specialitate, unde am aflat pentru prima dată termenul de ascultare activă. Aceasta înseamnă să traduci vorbele copilului în sentimente. De exemplu, dacă adolescentul tău îţi spune: „Nu vreau să mă duc mâine la examen.”, tu, în loc să îl întrebi de ce, sau să îi ţii o predică, sau să îl pui eventual la punct, trebuie să faci ascultare activă, dacă vrei să afli adevăratul motiv pentru care copilul spune asta. Poţi să spui de exemplu: „Îţi este teamă de această teză.” Atunci copilul va începe să îţi dezvăluie temerile lui, şi, e posibil, să ajungi chiar la alte anxietăţi ale lui, care ar putea să nu aibă nici o legătură cu teza din ziua următoare, ci cu teama de eșec, de exemplu, sau cu imaginea de sine scăzută., sau poate cu nemulțumirea legată de atenţia ta acordată fratelui, sau … pot fi multe lucruri ascunse în spatele unei singure propoziţii. La fel de bine poate să nu se ascundă nimic din toate astea, decât faptul că nu se simte pregătit suficient pentru examen.

Este o întreagă teorie despre asta, sunt exerciţii care se fac într-un cadru organizat (așa cum am făcut şi eu) şi, până la urmă îţi iese ascultarea activă şi ajungi să ai comunicare adevărată cu copilul, soţul sau colegul de serviciu. Când am aflat prima oară despre asta, am crezut că nu voi putea aplica asta cu fiică-mea, pentru că este mică şi nu poate să îmi semnaleze prea bine o problemă. Dar, am încercat totuși, iar rezultatul a fost uimitor. Acum este soluţia pe care o folosesc în caz de tantrumuri sau de situaţii de nemulţumire. Am avut odată o situaţie dificilă cu ea când, după o săptămână grea, în care ea fusese răcită, eu a trebuit să plec de câteva ori de lângă ea şi ea a rămas cu bunica, eu am fost mai agitată şi nu m-am conectat suficient cu ea. La sfârșitul acelei săptămâni am şi plecat în alt oraş cu ea şi atunci a clacat. A făcut cel mai crâncen tantrum pe care l-a făcut vreodată. A plâns, s-a zbătut, a lovit şi s-a târât pe jos. Atunci a fost prima dată când am făcut cu ea ascultare activă. În mod normal o întrebam ce s-a întâmplat. Dar acum nu aveam cum să primesc vreun răspuns în mijlocul acelui uragan. Deşi nu credeam că pot avea vreun rezultat, am început să fac ceea ce învățasem. Am început să îi spun: „Ştiu că îţi este greu. Acum eşti şi obosită după drum şi tristă după toată săptămâna asta. Ştiu că am stat mai mult departe de tine şi tu aveai nevoie de mine pentru că te simţeai rău şi aveai febră. Ştiu că ţi-a fost dor. Ştiu că ai fi vrut să te sprijin mai mult.” După ce am vorbit puţin așa cu ea, cu un ton un pic mai tare, pentru că ea urla din toţi rărunchii şi trebuia să mă fac auzită, a acceptat să o iau în braţe şi chiar mi-a confirmat că este adevărat ce îi spun. Apoi am ţinut-o în braţe şi ea a continuat să plângă şi eu am continuat să îi spun că ştiu cât de greu i-a fost şi că sunt alături de ea, că o înţeleg, că o iubesc şi că greul a trecut.

Iniţial mi-a fost teamă că, dacă vorbesc eu în locul ei despre sentimente negative, o să îi induc acele simțăminte. Dar mi s-a confirmat că nu este așa, atunci când fiică-mea s-a relexat şi mi-a adormit în braţe, dormind somn liniştit şi fără suspinele cu care adormise. Atunci am înţeles cum se descarcă anxietățile copiilor atunci când părintele le verbalizează sentimentele care, altfel ei nu ar şti să le identifice. Efectul aplicării acestui tip de ascultare l-am văzut şi mai târziu când fiică-mea, în loc să facă alte crize de nervi, îmi spunea simplu: „Nu mai face asta pentru că mă … deranjează / enervează / întristează / îmi displace.” De asemenea a învăţat să îţi recunoască multe sentimente de teamă, bucurie, nesiguranţă, tristeţe, şi să mă atenţioneze asupra lor, astfel că mie mi-a fost mai uşor să o ajut să treacă prin ele, iar ea nu a mai acumulat așa de multe frustrări.

Sigur că şi acum mai are momente de frustrare sau tantrumuri, dar deja am soluţia de calmare, fără să îi distrag atenţia sau să sperii cu ceva şi să o fac să îşi îngroape sentimentele.

Sursa foto: www.pixabay.com

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.