Încă dinainte de a avea copil, citisem despre cât de important este să învățăm să luăm decizii în viață. Ei, da. Luarea deciziilor se învață. Avem un fel de mușchi al deciziilor pe care, dacă nu îl antrenăm, se atrofiază și nu mai avem aceeași capacitate. De aceea sunt atâția oameni care rămân blocați în situații nefavorabile, dar pe care nu le schimba, pentru că, pentru aceasta ar trebui să ia decizii și ar trebui să își asume riscuri, mai ales riscul de a lua o hotărâre greșită. Ori exact mușchiul acela antrenat te ajută în astfel de situații.

Putem să ne antrenăm pentru asta încă din copilărie. Cum, de multe ori, propriul antrenament din copilărie l-am ratat, mai avem o șansă cu copiii noștri.

Așa am zis și eu, așa că am început să îmi las copilul să aleagă tot felul de lucruri. Când era bebeluș îi puneam câteva jucării în față și o întrebam cu ce vrea să se joace. Atunci ea își arăta interesul și eu o urmăream. Mai târziu mă duceam cu ea la diverse ateliere despre care credeam eu că are nevoie: despre manifestarea emoțiilor, ateliere de creativitate, etc. Acolo era atentă și participa, dar până la urmă totul se termina în fața unei tăvi pline de cuburi de lemn sau a vreunei table magnetice cu cifre. Așa am început să realizez că ea are înclinații tehnice mai degrabă, și am început să țin cont de acest lucru când îi cumpăram jucării sau îi propuneam activități.

Când s-a făcut suficient de mare cât să ne înțelegem mai bine, am început să o întreb pe ea și să o las să aleagă: ce mănâncă, ce îmbracă, ce jucării să primească, etc, și nu am obligat-o niciodată, nici măcar atunci când primea ceva cadou și nu îi era pe plac.

Din acest motiv am trăit în ultimul timp niște situații parțial amuzante, parțial generatoare de reflecții.

Când fiică-mea a împlinit 3 ani, m-am gândit ca ar fi un moment bun să îi cumpăr o pereche de cercei noi, mai potriviți decât cei de bebeluș pe care îi avea de la naștere. În spiritul a ceea ce v-am povestit, m-am dus cu ea la o bijuterie și am discutat cu ea până și-a ales o pereche, pe care i-am și cumpărat-o. Toată scena s-a petrecut sub privirile pline de uimire a unei doamne vârstnice, care s-a nimerit să fie atunci în magazin. La un moment dat, nu a mai rezistat și m-a întrebat:

– O puneți pe ea să-i aleagă?!

– Păi, nu ea o să-i poarte? i-am răspuns eu

Nu a mai știut ce să răspundă decât un firav:

– Aveți dreptate!

Însă, zilele trecute am reușit să o șochez de-a dreptul pe o doamnă, tot vârstnică, în metrou. În ultimul timp mă aflu într-un proces de revenire la stilul meu de socializare (că am devenit cam sălbatică după 3 ani de mămicenie stresată). Așa că, aflându-mă cu fiică-mea în metrou pentru o călătorie de vreo 30 min, am avut un dialog ce s-a desfășurat cam așa:

– Am și eu o fetiță. Are 27 ani, a zâmbit ea șăgalnic. Și tot așa o îmbrăcam și eu în roșu când era mică.

Având în vedere că mai aveam o grămadă de timp până la destinație, m-am avântat într-o discuție mai amplă:

– Daa! Dar mi s-a cam terminat perioada asta. Deja mi-a comunicat care este culoarea ei preferată și nu mai vrea să îmbrace haine care nu îi plac.

– Ooo! Deja!? s-a mirat ea.

– Da. Dar este foarte bine așa. E bine să își spună punctul de vedere și să nu se lase manipulată de nimeni.

Deja fața ei exprima șoc și groază!

– Aaaoleu! Așa?

De data asta nu știa dacă să se minuneze de copil sau să se sperie de mine, cu ideile mele care ar fi nemulțumit pe orice mătușă binevoitoare și degrabă sfătuitoare în ale educației copiilor.

Văzând-o că parcă ar fi vrut să plece de lângă mine dar avea prea multe bagaje, m-am gândit să o liniștesc puțin:

– Eh! Un copil are atât de puține lucruri pe care le poate decide, încât măcar hainele să aibă dreptul să și le aleagă.

– Daa! Așa este! s-a grăbit ea să mă aprobe.

Cred, însă, că nu era prea convinsă, pentru că a încheiat orice discuție și aproape că s-a întors cu spatele la mine.

Oare de ce poate să producă o atâta uimire simplul fapt că înveți un copil să ia decizii singur? Sunt uimită de uimirea lor!