Timp de citire: 4 minute

Am niște părinţi extraordinari care m-au crescut după standardele moderne ale acelor timpuri. Nu am fost puse la treburile casei (în timp ce alţi copii erau slugăriţi la greu pentru că așa fuseseră şi părinţii lor). Nu ne-au obligat să le vorbesc cu „dumneata”, „matale” sau alte astfel de apelative care fuseseră în vogă când ei erau mici, tocmai pentru a nu pune distanţă între noi. Ne-au trimis în tabere ca să învăţăm lucruri noi şi să socializăm (lucruri de care majoritatea celor din generaţia lor nu avuseseră parte). Ne-au luat jucării din cele mai diverse, pornind de la cele care ne stimulau dezvoltarea fizică (tricicletă, bicicletă, rachete de tenis, mingii, etc) şi până la jucării electronice care făceau furori printre prietenii noştri. Ne-au ţinut în diverse şcoli cu orice preţ ar fi însemnat asta pentru ei, pentru a avea parte de un viitor mai bun. De fapt ne-au crescut într-un mod frumos în niște condiţii de pe vremea comuniştilor cărora eu nu cred că le-aş fi făcut faţă. Ei s-au străduit să facă maxim din ceea ce au putut, în condițiile şi cu informaţiile existente atunci.

Probabil că exact această strădanie a lor mi s-a transmis şi mie, pentru că am gândit întotdeauna că trebuie să fi pregătit pentru a avea un copil, nu atât material (deşi este de preferat) cât mai ales mental. După ce am născut am început să citesc tot ce puteam despre cum să îmi cresc copilul cu blândeţe. Așa am descoperit curentul de parenting. Mi s-a potrivit ca o mănuşă. Am înţeles că era exact ce căutam, că îmi dădea răspunsurile pe sufletul meu. Este adevărat că această cantitate enormă de informaţii care venea spre mine din cărţi, bloguri sau grupuri de mămici au pus şi o presiune foarte mare asupra mea. Dacă mai pun la socoteală şi perioada dificilă din punct de vedere hormonal prin care trece o proaspătă mămică, rezultă exact un cocktail care era să mă doboare. Dar tot parentingul m-a susţinut până la urmă şi m-a învăţat să fac selecţie printre informaţii şi să iau ce mi se potriveşte, dar mai ales să îmi adresez blândețea şi mie, nu doar copilului.

Şi cum nu poate exista zi dacă nu este şi noapte, a apărut şi curentul antiparenting. Am aflat de curând despre el. Nu ştiu dacă este chiar un curent, sau dacă este o opoziţie apărută mai demult, şi de care eu nu am ştiut. Cert este că, iniţial nu prea înțelegeam la ce se referă. Am intrat într-un grup de acest fel pe Facebook şi uşor-uşor am înţeles. Ei nu susţin pedepsele, certurile şi bătaia aplicate copiilor, așa cum aveam eu senzaţia. De exemplu pe grupul pe care am devenit eu membră postează foarte mulţi preoţi, şi este promovată educaţia blândă din punct de vedere religios. Adică se pune accent pe iubirea aproapelui, deci şi a copilului, pe disciplina religioasă, pe bunul simţ, şi alte lucruri fireşti promovate şi în parenting. Ei folosesc un limbaj cu preponderenţă religios, iar parentingul merge pe direcţie psihologică. Ceea ce m-a uimit totuşi la ei a fost faptul că ei se declară împotriva parentingului, pentru că li se pare ceva greşit. De exemplu, am văzut că ei au impresia că acei părinţi care doresc să își crească copiii liberi şi fără restricţii, de fapt nu le pun copilului lor nici o limită, şi aceşti copii ajung să deranjeze foarte rău pe cei din jur şi chiar devin niște delicvenţi. Exagerat şi eronat, aş completa eu.

Așa că aş dori să lămuresc un lucru: să îţi creşti copilul cu blândeţe şi fără limite nu înseamnă să nu le pui limite deloc şi să îi laşi de capul lor. De fapt înseamnă să foloseşti blândețea atunci când le pui limitele, să le validezi sentimentele când ei sunt frustraţi de aceste limite, dar şi să le creezi un spaţiu sigur în care să experimenteze şi să cunoască lumea. Să îi pui interdicţii la fiecare pas, să îi înghesui într-un şablon social înainte de a descoperi lumea în felul lui, va avea ca rezultat un viitor adult temător, care nu riscă de frica eșecului, dar care nici nu va reuşi să își cunoască şi atingă potențialul lui maxim. Celor care spun că „pe noi ne-a crescut mama şi cu o palmă la fund şi cu o pedeapsă şi uite ce bine am ajuns”, le sugerez să se mai gândească odată. Oare au ajuns atât de bine pe cât spun? Probabil că unii chiar au ajuns bine şi au reuşit să devină niște adulţi cu minte deschisă, curajoşi, care îşi asumă riscuri, care sunt fericiţi şi împliniţi cu ceea ce fac, care nu se tem de schimbare, care sunt entuziaşti, empatici şi creativi. Dar, dacă este așa, au reuşit asta nu datorită palmelor şi rușinărilor la care au fost supuşi, ci în ciuda lor. Pe lângă ei mai sunt o mulţime de alte persoane care se mulțumesc cu puţin de frică că nu vor putea mai mult, care se rușinează la orice gând îndrăzneţ, sau care, chiar dacă reușesc să se rupă totuși de programul implementat în mintea lor, foarte repede renunţă la primul, eventual al doilea obstacol. Exact acest lucru încerc să evit eu cu copilul meu, așa că încerc să aplic tot ceea ce ni se potriveşte nouă din parenting. Ştiu că nu reușesc să fac tot ce mi-am propus, dar merită să încerc. Şi atunci când va fi mare, copilul meu poate va căuta alte metode decât a mea pentru a-şi creşte copiii, dar eu voi şti că i-am insuflat dorinţa de a fi mai bună în timp ce este un om liber la cap.

Sursa foto: https://pixabay.com/

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.