Timp de citire: 4 minute

imagesÎn timp ce eram însărcinată, munceam destul de mult şi le întrebam pe toate colegele mele de la Herbalife care născuseră sau care aveau în echipă fete ce deveniseră mame, cât de repede pot să revin în activitate. Eram atât de convinsă că repausul meu va fi extrem de scurt, încât atrăgeam doar persoane care reveniseră foarte repede la lucru. Cea mai rapidă revenire a fost a unei colege care nu a stat acasă decât o lună. Așa că eram foarte convinsă că voi sta şi eu doar o lună cu copilul, după care mă voi întoarce la birou. Circumstanțele au făcut să mă mut imediat după naştere, din Galaţi, unde locuiam în acel moment, în Bucureşti. Au fost atât de multe lucruri care s-au schimbat pentru mine încât nu am reuşit să mă analizez foarte autentic, şi nu am reuşit să îmi ascult deloc vocea interioară care protesta din răsputeri la ideea mea fixă de a reveni la lucru foarte repede. Așa că, atunci când fiică-mea avea cam 4 luni şi jumătate, am chemat-o pe mama de la Ploieşti şi m-am întors la birou, deşi nu aveam nici un chef să fac asta. Nu pot să vă spun ce greu mi-a fost. Nu ştiu cum ar fi fost dacă eram angajată. Dar, pentru că am o activitate de liber întreprinzător, în care nu ai şef şi în care toate responsabilitățile îţi revin ţie, nu reușeam deloc să intru în acţiune. Plecam de acasă şi pe drum mă uitam la toţi copiii şi mă gândeam la fie-mea. După ce ajungeam la birou, sunam acasă din oră în oră să văd ce mai face. De multe ori mă duceam la birou doar o oră şi plecam repede acasă sau chiar nu mă mai duceam deloc. Am pus-o pe mama pe drumuri vreun an şi ceva în felul acesta. M-am chinuit şi eu şi pe fiică-mea. Nu am petrecut timpul cum trebuie cu ea şi nici nu am făcut mare lucru la birou. Şi asta s-a întâmplat doar pentru că eu nu am fost 100% sinceră cu mine şi nu mi-am ascultat instinctul.

În tot acest timp auzeam în jurul meu tot felul de sugestii: că e bine să învăţ copilul să stea şi fără mine pentru a nu deveni dependent; că degeaba părintele stă lângă copil şi nu munceşte ca să-i asigure tot ce are nevoie, că astfel copilul va suferi mai mult decât suferă datorită anxietaţii de separare. Dar am auzit şi cealaltă variantă: copilul mic nu poate sta decât cu mama lui, ea îl simte cel mai bine, altfel va fi traumatizat, etc. Pe lângă toate aceste voci din jur se adăugau şi vocile din capul meu. Pe de o parte eram Mama, cu specificul instinct matern extrem de puternic care nu mă lăsa să mă relaxez atunci când eram departe de copilul meu alăptat exclusiv, şi, pe de altă parte eram Omul de afaceri care sărise brusc dintr-o activitate plină de acţiune, plină de oameni şi de libertate, în care frâiele erau în mâinile mele şi în care planificarea deţinea un loc primordial, la o activitate ce se desfăşura în slow-motion, în care nimic nu mai era în controlul meu, nimic nu se putea planifica, sau dacă planificam oricum nu puteam respecta, decât absolut accidental. Intrasem într-o lume în care nu mai dormeam, nu mai mâncam, şi nici pentru a mă spăla pe cap nu mai găseam un răgaz civilizat (cel puţin in primele 2-3 luni).

M-am chinuit în acest fel până la un moment dat în care am zis: Gata! Rămân acasă cu fiică-mea. O să îi dedic maxim din atenţia mea, iar de carieră mă voi ocupa după ce nu o să mai acel sentiment de sfâşiere când plec de acasă. Nu se opreşte lumea în loc, nu o să murim de foame şi nici cariera nu este așa de urgentă. Este adevărat că oportunitățile vin doar de 2-3 ori în viaţă. Dar mai cred şi că există în viaţă câte un moment potrivit pentru fiecare lucru. Iar a fi părinte este o responsabilitate extrem de mare, dar, în acelaşi timp este şi cel mai mare dar pe care îl poţi primi. Așadar, de atenţia şi energia ta depinde viitorul acelei mici fiinţe care se agaţă de tine când pleci de acasă. Pe de altă parte, e păcat să primeşti un asememnea dar şi să nu te bucuri cu toată inima de el. Un copil înseamnă uneori stres, frici, nervi, oboseală, dar mult mai des bucurii, lecţii de viaţă unice, relaxare, regăsire, redescoperirea naturii şi a oamenilor, împăcare, redescoperirea pasiunilor, dezvoltare personală şi multă-multă iubire. Nu judec deloc mamele care sunt nevoite sau aleg de bunăvoie să revină în câmpul muncii foarte repede. Le înţeleg. Dar eu nu am avut capacitatea aceasta.

Așa că acum, (deşi am momente când îl înnebunesc pe soţul meu seara pentru că sunt nevorbită cu un adult de o zi întreagă) savurez la maxim timpul petrecut cu fetiţa mea. Este fascinant să o văd pe zi ce trece mai comunicativă (mai comunicativă pe limba mea), mai afectuoasă, mai jucăuşă, mai amuzantă, mai creativă. Recunosc că nu m-am dat în vânt după jocurile de bebeluşi. Dar acum ador să fac jocuri de rol cu ea. Mă amuză maxim cum își pune ceva pe umăr, o sacoşă, o geantă sau pachetul ei cu pamperşi, şi îmi spune: „Pa! Tati.” (adică „Am pleacat la serviciu ca tati”). Mă pupă, îmi spune pa şi pleacă la uşă, unde stă 10-20 secunde şi revine la mine în sufragerie zâmbind: „Apoi” (adică „Am venit înapoi). Şi ne îmbrăţişăm, şi ne pupăm, iar eu încep să îi arăt cum se bucură păpuşile ei că s-a întors acasă. Moare de râs când se vede asaltată şi pupată de toată suflarea păpuşească.

Acesta este genul de joc care te face să redevii copil, care te relaxează şi să te face să realizezi că viaţa nu ar trebui luată chiar atât de în serios şi că, uneori lucrurile se rezolvă doar prin detaşare şi nu prin încrâncenare. Eu nu îmi doresc să fac o carieră din meseria de mamă. O să mă întorc la lucru în curând. Dar nici nu voi mai pune vreodată cariera înaintea copilului. Până la urmă, să faci alegeri cu responsabilitate ţine de nivelul tău de dezvoltare, iar un copil îţi oferă cele mai tari sesiuni de dezvoltare personală.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.