Timp de citire: 5 minute

Copil cuminte?Zilele trecute, o amică, aflată în vizită la noi cam de vreo oră, timp în care stătusem la masă, a făcut o remarcă sinceră la adresa fie-mii: „Ce cuminte este!”. Imediat mi-a venit în minte o altă remarcă, la fel de sinceră, a mătuşii mele, făcută cu vreo jumătate de an în urmă, când ne aflam tot la o masă în familie: „Cred că nu poţi face nimic în casă dacă eşti singură cu ea. Eu nu-mi amintesc ca nepoţii mei să fi fost atât de neastîmpăraţi. Parcă ei se mai jucau şi singuri şi nu trebuia să stau atât de mult după ei.”. La vremea respectivă, acea remarcă m-a durut puţin, m-a şi speriat puţin şi imediat am început să mă gândesc dacă nu cumva fac ceva greşit. Mi-am revenit în câteva secunde când mi-am privit fiica şi am văzut cu ce bucurie se juca printre noi, adulţii. Atunci, imediat am făcut tot ce am putut pentru a o ţine ocupată şi pentru a nu mai deranja întâlnirea de familie, care era şi normal să se desfăşoare fără frustrări de nici o parte: nici de partea copilului, nici de partea adulţilor.

Însă, după remarca de zilele trecute a amicei mele, am avut o revelaţie: copiii nu sunt nici cuminţi, nici neastâmpăraţi. Copiii sunt COPII. Eventual sunt copii care încă nu au terminat de cunoscut şi testat mediul înconjurător. Prin Copil neastâmpărat?natura lor, ei vin pe lume fără să cunoască acest univers în care noi avem deja vechime de 20 – 30 ani şi unii (ca mine) chiar de 38 ani. Copilul nu poate cunoaşte această lume decât testând: aruncând mâncarea pe jos, lovind o jucărie care face zgomot sau lovind cu putere lingura de masă (sau chiar de un pahar sau de o farfurie, pentru că face zgomot mai frumos), punând mâna pe telefonul tău, pe puloverul tău pufos (chiar dacă tocmai a scos mâna din ciorbă), băgând lucruri în gură (creioane, telefoane, magneţi de frigider, papuci, jucării), desenând pereţi, îmbrățișând cu forţa un copil în parc, refuzând să îi cedeze jucăria lui, observând lucrurile care te enervează şi repetându-le până află care este limita ta, vărsând lichide (apă, shake, ciorbă, ceai) pe covor chiar dacă tu îi explici, te superi sau îi creezi un spaţiu în care el se poate juca cu lichide cât vrea, etc. Tot cunoaşterea lumii înconjurătoare se întâmplă şi când copilul stă liniştit şi se uită pe o carte sau îţi butonează telefonul, când desenează pe foaia pe care i-ai oferit-o tu fără să testeze şi faţa păpuşii sau chiar faţa proprie, când se dă în leagăn privind senin cerul, păsările, când zâmbeşte angelic unui copil din parc şi se duce şi îi oferă jucăria lui, când mănâncă frumos la masă de te minunezi şi tu că nu s-a murdărit decât puţin la gură … şi, mă rog, înțelegeți ideea.

În funcţie de momentul în care un cunoscut / necunoscut îţi surprinde copilul, el îi pune eticheta de „cuminte” sau de „neastâmpărat”. De aceea eu sunt împotriva etichetelor puse copiilor (indireferent dacă sunt pozitive sau negative). Pentru că îi limitează. Pentru că nu le dă voie să exploreze şi să cunoască lumea în care vor trăi.

Şi încă un lucru: eu nu îmi educ copilul. Ştiu. Sună îngrozitor pentru cei care nu au copii sau pentru cei ce nu au cunoscut metodele moderne de părinteală. Eu înţeleg perfect, pentru că, înainte să fiu mamă orice copil pe care îl vedeam era un monstru ţipător şi rău care mă scotea din minţi. Aveam o idee fixă: copiii sunt odioşi şi urâţi, şi numai printr-un proces de şlefuire serios din partea părinţilor pot deveni frumoşi şi cuminţi. Abia după ce am născut am văzut realitatea, uneori dureroasă, pentru un adult: copiii sunt COPII. Sunt frumoşi (ca noi toţi), sunt buni, generoşi, iubitori, nu cunosc răul până nu îl văd la noi adulţii, şi vin deja înzestraţi cu tot ceea ce au nevoie pentru viaţă, din punct de vedere spiritual. Ei au nevoie de noi doar pentru a le asigura un mediu frumos, vesel, plin de iubire, să le fim sprijin până își definitivează dezvoltarea fizică ca să poată să gestioneze singuri mediul înconjurător şi să îi lăsăm să îl descopere singuri, prin încercări, în prezenţa noastră şi sub atenţia noastră protectoare. Sigur că tot acest proces nu este uşor, sigur că pentru o mamă care nu a mai dormit din ultimul trimestru de sarcină şi care mai are şi alte îndatoriri în afara copilului, este greu, este stresant şi este aseamănător unei curse într-un Roller-coaster, nu ştii niciodată ce urmează şi ce senzaţie vei mai experimenta. La fel de greu e şi pentru un adult care se află în apropierea unui copil plictisit, obosit sau înfometat, aflat în plin tantrum. Îl înţeleg când se uită cu exasperare la mama asta care nu ştie să își educe copilul de 2 ani să fie cuminte în public. Şi, cu toate astea, EU NU-MI EDUC COPILUL. Eu învăţ zilnic de la fetiţa mea cum să am răbdare, cum să ascult, cum să observ, cum să înţeleg limbajul nonverbal al unui semen de-al meu (în speţă al ei), cum să găsesc soluţii creative, cum să nu mă mai grăbesc atât, pentru că lucrurile se fac mai bine în ritmul lor, cum să acţionez prompt atunci când este nevoie cu adevărat şi cum să fac diferenţa între situațiile ce necesită promptitudine şi cele în care trebuie să am răbdare.

Normele sociale le va învăţa cu siguranţă din exemplul meu şi al celorlalţi adulţi din jur. Dacă eu îmi tratez cu respect fiica, așa va face şi ea. Şi va face totul dintr-o cunoaştere corectă a mediului, din respect pentru ea şi pentru cei din jur şi din dorinţa ei de a face lucrurile bine (dorinţă cu care copiii se nasc – nu trebuie să îi învăţăm noi asta). Nu va face lucrurile nici de frică, nici pentru că aşa am „dresat-o” eu în perioada în care ea acumula cunoştinţe pentru ca apoi să le aplice ca un roboţel educat.

Îndemnul pentru copilul meu nu este „Fii cuminte!” ci „Fii fericită!”

Lasă un răspuns