Zilele acestea se vorbeşte foarte mult despre stilurile de parenting, sau, mai degrabă despre stilul agresiv de educaţie a copilului. Eu aş vrea, însă, să mă aplec puţin asupra influenţei profesorilor asupra copiilor noştri. Şi, dacă ajung la capitolul profesori, nu pot să îi separ de sistemul în care ei acționează: sistemul de învățământ românesc. Cred că cele mai importante motive pentru care eșuează atât de lamentabil învătământul românesc în aceste zile, sunt, pe de o parte sistemul, care pune prea mult accent pe cultura generală şi prea târziu pe specializare, şi, pe de altă parte, lipsa profesorilor cu vocaţie. Ştiu că părerea generală este că rezultatele dezastruoase la Bacalaureat sunt datorate faptului că „tineretul de azi nu mai vrea să înveţe şi că le stă capul doar la distracţie”, dar eu am convingerea că este, de fapt, eșecul sistemului actual (atât al sistemului de educaţie cât şi al sistemului de evaluare care se aseamănă cu un şablon în formă de cerc prin care încerci să strecori toate figurile geometrice, chiar dacă unora le mai ştirbeşti din colţuri).

Ştiu că mulţi nu vor fi de acord cu mine. Ok! Accept că am un punct de vedere un pic diferit. Poate şi din cauza experiențelor mele neplăcute din anii de grădiniţă sau de şcoală. Oricum ar fi, lumea s-a schimbat. Şi nu doar de un an-doi. Copiii s-au schimbat deja, faţă de perioada comunistă. Sunt mai liberi, mai practici, nu mai sunt dispuşi să rămână în „cutie”. Doar învătământul nostru se încăpățânează să rămână neschimbat şi orb la schimbările care se petrec în jur, blamând cu foc tinerii lipsiţi de respect şi interes. În viaţa mea de elev mi-a rămas în minte o vorbă pe care o auzeam la fiecare colţ: trebuie să ai cultură generală. Şi așa este. Trebuie să ai capacitatea de a purta o conversaţie cu oricine. Dar, având în vedere că materiile au fost încărcate de la an la an, iar copiii sunt puşi să înveţe diverse noţiuni din ce în ce mai devreme, pentru că se tot înghesuie altele noi în programă, ajung la concluzia că, probabil se doreşte să avem o ţară de savanţi în toate domeniile. Şi este destul de firesc ca unii copii să nu facă faţă, alţii să nu fie interesaţi şi doar o parte, mai norocoşi sau mai isteți, să aibă capacitatea de a se concentra pe pasiunile lor fără să-şi afecteze rezultatele obţinute după criteriile sistemului în vigoare.

Pe de altă parte, unii profesori, pur şi simplu nu cunosc principii elementare de psihologie sau pedagogie. Deunăzi, o mămică îmi povestea că fetiţa ei de clasa I a primit o bulină neagră pentru că a deranjat clasa. Şi se plângea că nu ştie ce să facă cu ea, pentru că este greu de stăpânit. Așa că am întrebat-o pentru ce a primit bulina. Răspunsul a fost şocant pentru mine: învăţătoarea le dăduse o sarcină de îndeplinit, iar fetiţa amicei mele a fost atât de entuziasmată încât a râs şi a bătut din palme. A deranjat clasa? Eu zic că nu. Din contră, a fost o reacţie pozitivă, iar ceilalți copii ar fi putut fi influenţaţi să participe şi ei cu acelaşi entuzism. Atunci pe cine a deranjat? Pe învăţătoare, desigur. Pentru că nu a mai avut ea liniştea mormântală pe care şi-o dorea, pentru că orice reacţie neaşteptată a copiilor o obligă să găsească soluţii creative de gestionare a orei, pentru că nu poate face asta, fie lipsindu-i pregătirea necesară, fie lipsindu-i motivaţia (şi pe bună dreptate, la ce salarii sunt în învățământ) de a face eforturi suplimentare. Ce se va întâmpla cu fetiţa amicei mele? Fie se va resemna şi se va încadra în șablonul oficial, devenind un copil cu stimă de sine scăzută, care va crede mereu că e ceva în neregulă cu ea, fie se va răzvrăti şi, atunci va deveni un „elev problemă”, statut care îi va scădea stima de sine şi va crede mereu că e ceva în neregulă cu ea.

Deci, oricum ar fi, dacă nu tratezi copiii individual, le iei şansa de a deveni niște adulţi liberi şi puternici. Sigur că este mai greu, îţi ia mai mult timp şi mai multă energie. Dar, pentru mine, ca părinte, simt că este obligatoriu să mă asigur că mediul în care îmi duc copilul pentru o jumătate de zi, nu îi va tăia aripile, ci îi va permite să zboare oricât de sus sau de departe își doreşte.

Şi revenind la sistemul de învățământ, o să vă propun un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi ca puterea de decizie să fie în mâinile noastre, ale părinţilor, ce v-aţi dori să ştie copilul vostru după ce termină şcoala? Eu m-am gândit la ceea ce l-ar ajuta în viaţă, indiferent de regimul politic existent, indiferent de ţara unde vor locui şi indiferent pe cine vor avea alături în drumul lor prin viaţă. Așa că au reieşit următoarele puncte, care, îmi par extrem de importante:

1. Să aibă cunoştinţe din diferite domenii, atâtea cât să le dezvolte capacitatea de a gândi, de a analiza, de a sintetiza sau generaliza, de a concluziona şi de a lua decizii, de a planifica şi de a-şi urmări planul până la îndeplinire;
2. Să fie ajutat să își găsească vocaţia;
3. Să ştie să relaţioneze sănătos cu semenii lui şi să poarte conversaţii;
4. Să îi fie încurajată şi dezvoltată creativitatea;
5. Să primească educaţie financiară;
6. Să ştie să gestioneze atât piedicile şi eșecurile cât şi reușitele;
7. Să primească cunoştinţe cu aplicabilitate practică şi chiar să facă un anumit tip de practică. Nu mă refer la practica comunistă, ci la crearea şi expunerea copilului, prin joc, la diferite tipuri de situaţii, cu care acesta se poate confrunta în viaţă.

Sunt câteva lucruri care mi-au venit mie în minte, dar sunt sigură că voi aţi mai putea găsi şi altele. Cert este că în acest moment învățământul românesc nu asigură nici măcar 10% din aceste lucruri. Este trist, pentru că, totuși, sistemul de învătământ al unei ţări are importanţă strategică pentru acel stat. Copiii aceia cuminti de azi care merg la şcoală şi sunt educaţi să stea în bancă cu mâinile la spate şi să nu vorbească neîntrebaţi (adică să nu aibă iniţiative şi să se înveţe cu inactivitatea pe perioade lungi de timp), sunt adulţii de mâine care, deşi poate că vor deţine o tonă de cunoştinţe teoretice, nu vor şti să se descurce în situaţii diverse, vor lua decizii greşite din neştiinţă, sau nu vor lua decizii deloc, complăcându-se în situaţii dificile pentru ei, dar avantajoase pentru alţii. Ei sunt adulţii de mâine care vor sta cuminţi cu mâinile la spate, dar vor da vina pe cei din jur pentru orice şi vor aştepta în van să vină guvernul să le dea un ajutor social, sau să le creeze locuri de muncă sigure şi bine plătite, să vină guvernul să facă o magie ca să crească economia.

Pentru mine, în acest moment, singura variantă care asigură cât de cât ceea ce îmi doresc pentru fiica mea, este învățământul alternativ. Din păcate există doar în sistem privat, deci este destul de costisitor. Şi totuşi sunt dispusă să fac tot ce ţine de mine pentru a-i asigura şansa la un viitor bun. Nu spun asta cu superioritate. Doar îmi doresc ca fiica mea să crească cu o stimă de sine foarte puternică, neturtită de nepriceperea vreunui dascăl frustrat de faptul că nu are cu ce să-şi plătească întreținerea. Îmi doresc să ştie să fie un om liber, să își asume responsabilităţi şi să decidă pentru ea, fără ca cineva să se străduiască în permanenţă să o pună într-un şablon pentru a putea fi mai uşor de controlat. Nu judec părinţii care decid să își crească copiii altfel, pentru că nu își permit, pentru că nu au alternative sau pentru că, pur şi simplu, așa cred ei că este în avantajul copilului. Cred că această calitate de părinte este suficient de grea, şi în permanenţă trebuie să alegi pentru o fiinţă care depinde de tine, să iei decizii care îi influențează întreaga viaţă. Deja un părinte nu doarme nopțile cântărind fiecare hotărâre pe care o ia pentru copilul lui, pentru a mai fi necesară sau acceptată judecata altcuiva.

Așa că, eu cred că fiecare părinte este extraordinar, dar în privinţa învățământului chiar ar trebui să putem face ceva. Nu ştiu încă ce anume aş putea face, dar sunt dispusă să mă alătur oricărei forme de acţiune.

Ceva idei?