Fredrik Backman

este un editorialist, blogger si scriitor suedez, în vârstă de 39 de ani, care trăiește în Stockholm împreună cu soția și cei doi copii ai săi. În ultimii 8 ani a publicat deja 9 romane de succes, traduse în peste 35 de limbi. ”Un bărbat pe nume Ove” este romanul său de debut (2012) care a fost respins, inițial, de mai multe edituri, pe motiv că nu este suficient de comercial. Dar din momentul în care a fost publicat a cunoscut un succes mondial, devenind repede un best seller. S-au vandut aproape 1 milion de exemplare în Suedia, lucru interesant, având în vedere că populația Suediei însumează puțin peste 10 milioane de locuitori. Vânzările în întreaga lume au fost de peste 3 milioane.

Ecranizarea cu același nume, în regia lui Hannes Holm, a fost nominalizată la Oscar pentru Cel mai bun film străin (2016) și a fost desemnată Cea mai bună comedie a anului la Premiile Academiei Europene de Film (2016).

Am văzut și filmul, și pot spune că respectă foarte fidel acțiunea cărții. Dar cartea (cum se întâmplă de obicei) este cea care îți dă ocazia unor trăiri mult mai intense, purtându-te printr-un roller coaster emoțional.

Ove, un bărbat în vârstă de 59 de ani, rămas văduv de 6 luni și fidel vechiului mod de a-și duce traiul, nu reușește să se adapteze noilor vremuri și tehnologii. Când este anunțat la serviciu că va trebui să se pensioneze anticipat, realitatea în care se află devine complet de neacceptat. Așa că începe să caute metode de a se sinucide pentru a ajunge lângă soția lui mult iubită, singura care îl înțelegea și care îi dădea un sens vieții, până de curând.

Cartea debutează oarecum plictisitor, cu personajul principal în prim plan.

Foarte repede am gândit că acesta este un tip anacronic și rigid, care are talentul de a-ți deveni nesuferit imediat. După încă câteva pagini m-am întrebat: „Oare cum l-o fi suportând nevastă-sa?”. Apoi am mers imediat cu raționamentul mai departe: „Dumnezeule! Oare cum a găsit o femeie care să accepte să-i fie nevastă?!”.

Ei bine, răspunsul la întrebările mele l-am aflat destul de repede, în primul sfert de roman. Iar până la final am înțeles că Ove chiar este un tip anacronic și rigid care are talentul de a-ți deveni nesuferit imediat. Dar am mai aflat și alte lucruri foarte interesante despre el, care mi-au arătat cum poate un tip anacronic și rigid să transforme aceste două caracteristici în calități.

Autorul reușește să creeze un personaj foarte profund, deși ne lasă, inițial, să îi vedem doar stratul exterior, superficial. Urmând ca, pe parcurs, să îl dezbrace strat cu strat până ajungi să îl înțelegi și, în final, chiar să îl admiri sau să îl iubești de-a dreptul. De fapt folosește aceeași tehnică cu toate celelalte personaje și chiar cu acțiunea cărții în ansamblul ei.

Gestionarea informațiilor este excelentă până la nivel de frazare.

Întorsăturile surprinzatoare ale construcțiilor îți crează o anumită impresie la început, pentru ca, până la final, să îți arate o cu totul altă concluzie. Acest stil de dezvăluire a poveștii îi conferă amuzamentul și ironia care te țin aproape până la sfârșit.

 

”Așadar, ar fi trebuit să fie ziua în care Ove avea să moară. Dar, în schimb, devine seara de dinainte de dimineața în care se trezește că locuiește nu doar cu un jigărit de cotoi, ci și cu o persoană homo în casă. Sonja ar fi fost, firește, încântată. Că ei îi plăceau hotelurile.”

 

Cartea este sensibilă, plină de umor, iar acțiunea ce se țese treptat te ține cu sufletul la gură într-un mod ciudat. De ce? Pentru că nu este foarte multă acțiune, ci un soi de monotonie care te ține în priză. Este ca și cum personajul principal, prin gesturile tipicare până la obsesie și prin încăpățânarea lui, ar reuși în permanență să țină pe loc întregul tăvălug al poveștii. Și va face asta până când va fi pregătit pentru schimbare. 

Însă, din acel moment, acțiunea se prăvălește liber, împinsă cu eficiență de însuși Ove cel îndărătnic.

 

”Vecinii zic că „e alt om„ de câteva zile. Că nu l-au mai văzut niciodată atât de „implicat„ , dar Ove le-a explicat că, la naiba, asta-i doar din cauză că nu s-a implicat niciodată în treburile LOR. Altfel, „implicat„ a fost întotdeauna, fir-ar să fie.”

 

Dacă vreți să citiți o carte relaxantă, foarte amuzantă, surprinzătoare și optimistă, vă recomand cu siguranță „Un bărbat pe nume Ove”.

Dar vă previn; veți plonja atât de adânc în poveste, încât, dacă la un moment dat vă vor da lacrimile, s-ar putea să îl auziți pe însuși Ove pufnind în ecoul minții voastre: „Pff! Dacă te pui pe bocit, nu îți mai arăt finalul!”

 

”Parvaneh iese din toaletă.

• Ai terminat? Întreabă Ove, de parcă s-ar fi așteptat ca Parvaneh să ia o pauză.

Parvaneh dă din cap că da, dar, când să plece, zărește ceva în sufrageria lui Ove și se oprește. Ove așteaptă în pragul ușii, dar știe prea bine la ce se holbează Parvaneh.

• E … ei, fir-ar să fie … nu-i nimic special, mormăie el și îi face semn să iasă.

Dar Parvaneh nu se mișcă și atunci Ove trage un șut puternic cadrului ușii.

• Stătea acolo degeaba și se prăfuia. Doar l-am șmirgheluit și l-am dat cu lac. Nimic special, ce naiba, mormăie el iritat.

• Vai, Ove … șoptește Parvaneh.

Ove e ocupat să verifice mai departe pragul ușii, dându-i șuturi.

• Putem să-l șmirgheluim iar și să-l vopsim roz. Dacă-i fată, adică … mormăie el.

Își drege vocea: 

• Sau dacă-i băiat. Că-n ziua de azi văd că se poartă roz și la băieți.

Parvaneh se uită la pătuțul bleu cu mâna la gură.

• Dacă te-apuci să bocești, nu ți-l mai dau, o previne Ove.

Iar când Parvaneh începe să plângă, în ciuda avertismentului, Ove oftează și mormăie: ”Femei, n-ai cu cine!”, apoi se întoarce și iese din casă.”

 

Dacă ești sceptic și nu dorești să citești ceva doar pentru că „este la modă„, și, totuși, decizi să îi dai o șansă, Un bărbat pe nume Ove te va surprinde prin mecanismul de a-ți descătușa trăirile, pe care autorul îl folosește cu multă dibăcie, ca la carte – cum s-ar spune. Fără să fie un roman psihologic, îți va arăta noi fațete ale suferinței, iubirii, toleranței, puterii de a merge mai departe și a traiului într-o comunitate.

Și asta te va face să râzi, să plângi și, uneori, chiar te va vindeca.

 

Text scris de: Loredana Nan