Miruna dădu să se așeze pe fotoliu și atunci îl văzu pe Luca care ajunsese, nu știa când, lângă priză.

Era prima dată când vedea cele două orificii micuțe, sursă de tensiune electrică, pentru că acasă îi pusese protecții pentru bebeluși. Așa că, atunci când i-a văzut privirea ațintită la acele găurele, i-a ghicit imediat gestul de a duce degetele să le studieze.

Atunci, în capul ei, s-a declanșat un nor de viziuni apocaliptice cu copilul electrocutat. Așa că a țipat. Fir-ar să fie a țipat! Atât a mai avut timp:

– Luca, nu!

Luca s-a oprit puțin, a întors capul către ea și a privit-o ca și cum ar fi vrut să își asigure mama că a auzit-o. Dar, imediat, Miruna observă cum acea curiozitate, specifică unui copil de un an și jumătate, i-a acaparat din nou mintea, și cum își continua nestingherit traiectoria cu degetul arătător aproape atingând priza.

Și atunci a fost momentul când Miruna a devenit ceva ce își promisese să nu devină niciodată: a sărit ca o tigroaică, a prins mâna copilului înainte de a se produce inevitabilul și a țipat. Dumnezeule! A țipat din nou:

– Luca, am spus nu! Acolo faci buba.

Iar băiețelul ei, cea mai mare iubire de pe pământ, a ridicat privirea către ea întrebător. Doar că ea pierduse controlul deja. Aproape instantaneu a venit impulsul de a-i da o lecție pentru lipsa de reacție la interdicția ei. Și a strâns mâna micuță pe care o prinsese în palma ei.

Și a putut să observe, în slow motion, cum întrebarea ”Ce este mami?” din privirea lui s-a transformat în câteva fracțiuni de secundă în ”Au, mă doare!” și imediat lacrimi micuțe i-au inundat ochișorii și întrebarea ”Ce-mi faci mami?„ i-a modificat felul în care se uita la ea.

A dat drumul, ca arsă, mânuței copilului, dar imediat l-a luat în brațe strângându-i trupul micuț și murmurând speriată:

– Îmi pare rău, iubitul meu! Aceea este o priză și te poți răni foarte grav. M-am speriat foarte rău. N-am vrut să țip la tine. Să nu mai faci asta niciodată. Te rog mult de tot. Te rog mult.

Dar știa că ultimile vorbe erau mai mult pentru ea decât pentru copilul ei.

– Îmi pare rău, îi puse mâna pe umăr Valeria, prietena ei. De obicei am protecții la prize, dar înainte să veniți voi am călcat niște rufe și am uitat să o pun la loc. Dar … tremuri, adăugă ea când îi simți agitația.

– Da, m-am speriat, îngăimă Miruna.

– Hai că este ok. Nu s-a întâmplat nimic. Hai să le scot piesele de lego să construim ceva cu ei.

Miruna încuviință și se așeză alături de copii pe covor. Venise la o întâlnire de joacă cu prietena ei care avea un băiețel cu un an mai mare decât al ei. Nu era cazul să facă o criză existențială acum.

Dar, deîndată ce își văzu fiul prins în joacă, o lăsă pe Valeria cu ei și ea se refugie în baie.

Voia să plângă. Și să dispară. Sau mai bine ar fi fost dacă ar fi putut să dea timpul înapoi. Cerul se prăbușise peste ea. Uite că a făcut-o și ea. Nu doar că a țipat la el. Dar l-a și pedepsit. Și nu doar că l-a și pedepsit, dar l-a și strâns de mână cu intenția clară de a-i produce durere, ca să țină minte că nu trebuie să mai facă așa ceva altă dată.

Generație după generație, în familia ei se folosise violența fizică pentru a educa copiii. Și ea jurase că va rupe acest lanț. Și reușise. Citise tot ce putea citi și fusese la toate cursurile la care putea să meargă. Și reușise. Până azi. Când a dărâmat totul în câteva secunde.

– Miruna ești bine? auzi vocea Valeriei.

– Sigur, eu sunt bine, mormăi ea. Dar probabil că fi-miu nu va fi bine niciodată.

– Poftim? răspunse confuză prietena ei de o viață.

Miruna deschise ușa băii și o privi pe Valeria cu lacrimi în ochi. 

– Adineauri l-am strâns de mână pe Luca. Și am făcut asta pentru că, de fapt, am vrut să îl lovesc. Ar fi trebuit să îi vezi fețișoara. A fost prima dată când am țipat la el. Și prima data când i-am provocat durere. Și mi-am jurat că nu voi face asta niciodată. Dar câte nu mi-am jurat! Și acum să fac asta? Iată că sunt perfect capabilă să-mi stric copilul.

Valeria o privea parțial îngrijorată, partial amuzată:

– Îți strici copilul pentru că ai țipat o data la el, când își pusese viața în pericol?

– Nu formula așa că faci să par nebună. Dar …

– Miruna, e ok. Stai doar tu cu copilul toată ziua și stresul tău este la maxim. E normal să reacționezi așa. Stai liniștită că toate mamele țipă, uneori, la copiii lor.

– Tu nu țipi, se tângui Miruna.

– Nu asta este metoda mea, dar uneori țip și eu stai liniștită. Hai mai bine să bem un ceai.

– Îi lăsăm singuri pe copii?

– E ok. Uite-i ce prinși sunt de jocul lor și oricum îi vedem pe cameră.

Valeria le răsturnă și un cos cu mașinuțe lângă ei pentru a se asigura că vor fi ocupați încă 10 minute de acum încolo. Așa că se retraseră în bucătărie, unde apa de ceai fierbea deja pe aragaz.

– Și am făcut tot ce am știut eu mai bine, continuă Miruna să se plângă. Mi-am stâlcit creierii să reformulez toate frazele ca să nu fiu nevoită să îi spun NU. Am modificat mediul ca să-l adaptez vieții cu un bebeluș ca să poată explora în voie și să nu fie nevoie să îi pun interdicții. Și acum? Într-o secundă i-am arătat cea mai rea parte a mamei lui: monstrul furios.

– Normal că ai facut asta. Esti om. Și ești stresată. Și stai prea mult pe grupurile alea de mame perfecte. Aia nu este realitate. Acolo este doar o poză. Realitatea este că esti o mamă extraordinară. Cum îmi spune mie pediatra: mama perfectă este o mamă imperfectă.

Miruna luă cana de ceai și își țuguie buzele pentru a lua o înghițitură fără a se frige cu lichidul fierbinte. Dar imediat făcu ochii mari chinuindu-se să înghită.

– Ușor că te frigi, o atenționă Valeria.

– Copiii! strigă ea, arătând către monitorul pe care se vedea ce se întâmplă în sufragerie și se ridică în viteză.

Valeria întoarse și ea capul și imediat țâșni de pe scaun în urma Mirunei.

În pragul sufrageriei încremeniră amândouă. Luca și Victor frecau de zor, cu crema de mâini a Valeriei, ecranul televirorului smart, 4k, full hd, cu diagonala de 164 cm.

Miruna o privi pe Valeria care se înroșise la față și ochii aproape că îi ieșeau din orbite.

– În pernă! o opri Miruna, aproape pufnind-o rasul. Tu te duci dincolo și eu mă ocup de copii.

Iar Valeria, culmea, a ascultat-o.

– Wow! Dragii mei! Ați vrut să pictați? Da-ți-mi mie crema asta și hai să vă șterg manuțele. Data viitoare trebuie să găsim alt loc pentru creații. Mami este supărată acum, pentru că se teme că s-a stricat televizorul, se adresă ea lui Victor, care o privea nedumerit, în timp ce un țipăt înnăbușit într-o pernă și niște bufnituri înfundate răzbăteau din dormitor. Vă propun să pictăm și cu alte culori, vreți? Și cel mai bun loc este pe niște foi albe, își auzi Miruna vocea și parcă nu-i venea să creadă că este atât de calmă.

Îi așezase la măsuță pe amândoi și îi pregătise pentru pictură, iar acum încerca să curețe crema de pe televizor, când vocea Valeriei se auzi în prag:

– Și ziceai că ești o mamă rea. Uite cât de bine ai reacționat.

– Exact! Am reacționat excelent. Mai ales că nu este televizorulul meu, zâmbi ea. Dar ai dreptate.

Toate mamele țipă. Doar că unele apucă să ajungă la pernă, iar altele nu.

 

Text scris de: Loredana Nan