Timp de citire: 8 minute

Mâine fiică-mea împlineşte 3 ani, așa că mi-am propus să celebrez acest lucru povestind cum a decurs la mine nașterea naturală. Îmi doresc să fac acest lucru pentru că folclorul existent este cel puţin înspăimântător şi are ca efect un disconfort accentuat al viitoarelor mămici, sau luarea unor decizii greşite generate de frică.

Totul a început cu o zi înainte de naştere. Încă de dimineaţă am început să simt contracţiile, doar că erau total neregulate. Notam într-un carneţel si vedeam că treceau între ele 10 min, 75 min, 15 min, 10 min, apoi 30 min, 45 min … şi tot așa. Mă bucram că în sfârşit am semne că prinţesa noastră își doreşte să ne întâlnim. Primisem două estimări legate de momentul naşterii, total diferite: 20 februarie sau 3 martie. Eram deja in 39 săptămâni şi jumătate, trecuse o săptămână de la data de 20 februarie şi chiar nu mai aveam răbdare până pe 3 martie. Așa că m-am bucurat foarte mult că în curând o să mă întâlnesc cu minunea noastră. Eram la fel de emoţionată pe cât eram de nerăbdătoare. Înainte de a rămâne însărcinată credeam că, atunci când va fi momentul, voi naşte prin cezariană, pentru că îmi era extrem de frică de durere, iar toată lumea îmi spunea că este îngrozitor: bunica mea îmi spusese numai poveşti de groază despre asta, mama nu prea mi-a dat detalii așa că am presupus că nu vrea să mă sperie, iar verișoarele şi cele câteva amice care născuseră deja, făcuseră aproape toate cezariană. Așa că nici eu nu concepeam altceva. După ce am rămas însărcinată s-a întâmplat ceva în mintea mea (nu am o explicaţie logică) şi am decis că voi naşte natural. Am simţit atât de puternic în interiorul meu că asta trebuie să fac încât nu m-am putut impotrivi. Prin urmare mi-am propus să fac tot ce ţine de mine în cele 9 luni, astfel încât totul să se desfăşoare uşor. În primul rând am făcut sport. În acea perioadă organizam ore de aerobic la noi la Centrul Wellness şi, în primele luni de sarcină, făceam chiar eu cu invitaţii noştri o parte mai uşoară din programul de antrenament. În ultimele 3 luni de sarcină aveam niște filmulețe pe youtube cu pilates pentru gravide şi făceam mişcare vreo 20 min pe zi. În al doilea rând am citit tot ce am găsit pe internet despre naştere: detalii tehnice sau mărturii ale altor mame. M-am documentat şi despre metoda Lamaze. Am vrut să mă duc să fac şi cursul, dar niște analize cu rezultate greşite m-au adus în situaţia de a alerga pe la medici şi pe la tot felul de alte analize complexe, care mi-au mâncat bugetul de Lamaze. Dar eu am văzut filmulețe, am scos chiar şi la imprimantă etapele travaliului cu tot ce aveam de făcut şi am exersat de mai multe ori.

Iată că venise şi marele moment. Mă încurcau rău aceste contracţii neregulate. Citisem că trebuie să mă duc la maternitate când vor avea o frevenţă de 10 minute. În filme văzusem femeile cum fac brusc o baltă sub ele, de obicei în public, şi fug de urgenţă la spital, unde respiră de câteva ori sacadat şi gata copilul. Nu am văzut în nici un film ceea ce trăiam eu acum. După prânz am sunat-o pe asistenta şefă de la neonatologie (pe care o cunoscusem întâmplător la noi la Centru) şi ea m-a liniştit. Mi-a spus să nu mă duc la maternitate de acum, pentru că nu voi naşte atât de repede şi nu are rost să stau pe acolo şi să mă sperii de celelalte mămici care sunt în plin travaliu. Mi-a repetat şi ea să mă duc acolo doar dacă se rup membranele, dacă sângerez sau dacă am contracţii atât de intense încât să îmi taie respiraţia şi sunt la interval de 10 minute. Nu aveam nimic din toate astea așa că am decis să mai aştept. Am verificat pentru a 10 – a oară bagajul de maternitate, m-am plimbat prin casă, şi m-am uitat la televizor. Întâmplarea făcea că soţul era plecat din oraş cu treburi foarte urgente, iar eu o chemasem pe mama să îmi fie aproape. Pe la ora 22.00 ea s-a culcat. M-am culcat şi eu cu ceasul în mână, dar nici urmă de somn. După ora 00.00 au început contracţiile la interval regulat de 10 min, dar nu erau atât de dureroase cât să îmi taie respiraţia. Erau ca niște dureri menstruale. În plus contracţiile nu erau fix la 10 minute. Uneori treceau 11 minute sau doar 8-9 minute. Așa mi-am petrecut ore în şir: cu ceasul în mână, cronometrând contracţiile şi întrebându-mă cât de exact trebuie să fie intervalul dintre ele. Ce naivă eram!

Pe la ora 4.30 m-am dat jos din pat şi m-am dus la baie să mă pregătesc, pentru că deja nu mai suportam nesiguranţa. Până la urmă erau deja la 10 minute așa că m-am hotărât să mă duc la spital şi gata. Am făcut totul pe îndelete, iar pe la ora 6.00 am trezit-o pe mama, ne-am îmbrăcat şi am plecat la maternitate cu un taxi. I-am trimis un mesaj şi soţului. La 6.30 mă internam şi intram în sala de naşteri unde o moaşă mă conecta la niște aparate. Eram disperată că nu mai simțeam nici o contracţie. Nici măcar alea firave la 8-9-10-11 minute. M-a întrebat moaşa daca am dureri şi eu i-am răspuns serioasă că da, mă doare pe sub burtă, iar ea arâs de mine. Aproape că m-am înfuriat. De unde ştia ea dacă mă doare sau nu, ca să râdă de mine?! Ce naivă eram!

Dacă au văzut ei că totul e în regulă cu mine, m-au scos de la aparate şi am început să mă plimb prin salon (citisem eu că asta ajută). Am început să simt din nou acele „dureri menstruale” din ce în ce mai intense, dar eu mă plimbam ţanţoşă prin salon şi mă gândeam că este foarte uşor. Deja mă vedeam cum le povestesc tuturor cât de uşor am născut şi ce dureri uşoare am avut. Mda! Eram chiar foarte naivă! Citisem că ajută copilul să se poziţioneze mai bine dacă stai pe o minge de fitness. Dar la maternitatea de stat unde am născut eu, nici nu se punea problema de așa ceva. Așa că eu am improvizat şi, din când în când mă mai aşezam turceşte în pat. Exact într-un astfel de moment mi s-a rupt apa. Eram în acea poziţie cu tot acel lichid care se scurgea din mine fără să pot eu controla nimic şi mă gândeam la un singur lucru: Dumnezeule, mi-am udat şosetele! (căci da, moaşa mă pusese să mă încalţ cu şosete ca să nu răcesc 🙂 ). Ei, şi abia din acel moment, aş putea spune că am început travaliul adevărat. Contracţiile erau tot la 10 minute, dar erau în sfârşit intense. Atunci am înţeles de ce a râs moaşa de mine. Prima contracţie m-a luat prin surprindere şi m-a prins în picioare. M-am speriat puţin, pentru că mi-a fost frică să nu cad. Dar apoi mi-am scos foile mele cu metoda Lamaze şi am început să recitesc de acolo ca să mă motivez şi să nu îmi scadă moralul. Am început să aplic respiraţia adecvată şi am preluat din nou controlul. De la 10.30 (când s-au rupt membranele) şi până pe la 12.30 am stat în pat şi am respirat, iar dilataţia era tot de 3-4 cm. Atunci a venit la mine doctora care mi-a urmărit sarcina şi mi-a zis să mă plimb mai mult pentru că mă ajută. Așa că mi-am reluat plimbările prin salon. Deja îmi făcusem o strategie, ca să mă ţin de pat sau de masă când reveneau contracţiile. Între timp vorbeam la telefon cu toată lumea: cu soţul care pornise către mine şi fusese întors din drum de niște situaţii neprevăzute, cu mama pe care o puneam la curent cu mersul travaliului, cu mama socară sau cu sora mea. Uitându-mă în urmă realizez că cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost să îmi păstrez atitudinea pozitivă. Exact în acea zi se întâmplau tot felul de lucruri neprevăzute legate de jobul soţului, de locul unde urma să locuim după nașterea copilului şi de tot ce presupunea viaţa noastră de acum încolo, încât ar fi destabilizat moralul oricui. Eu am ales să nu mă intereseze nimic din exterior şi să mă concentrez doar pe mine şi pe copil. Mi-am imaginat în permanenţă cum fac eu echipă cu fiică-mea şi cum facem fiecare o parte din treabă, astfel încât să ne cunoaștem cât mai repede şi mai uşor.

Pe la ora 16.00 aveam dilataţie 8, așa că moaşa m-a dus pe masa de naşteri şi a început să exerseze cu mine impinsul. Ea îmi tot explica şi mă anunţa când să împing, apoi mă punea să expir şi să inspir din nou şi să împing în continuare. Ei, atunci când mă oprea ea ca să respir, eu nu mai ştiam să reiau împinsul. Ea îmi spunea că nu înţelege cum de nu pricep ce am de făcut, pentru că ea a înţeles din prima. Eu îi spuneam că ea e de specialitate şi de asta nu a avut probleme. Acum îmi vine să râd. Aveam timp să găsesc şi explicaţii. Mă uitam la ceasul din perete şi vedeam că se făcea aproape 16.30 şi eu deja mă plictisisem să tot inspir şi expir în loc să nasc. Așa că le-am anunţat pe moaşă şi pe doctoră că la următoarea contracţie eu împing fără să mă mai opresc pentru respiraţii. Ele s-au panicat şi mi-au zis să nu fac asta pentru că îmi voi pierde cunoştinţa din lipsă de oxigen. Ei, asta-i! Nu mai aveam de gând să stau după ele. La următoarea contracţie am început să împing luung şi atunci a ieşit copilul. (Ei, şi un pic ajutată de moaşă.) Aproape imediat am auzit-o pe fiică-mea țipând. Iuhuuu! Reușisem! Reușisem! Reușisem! Îmi venea să strig de bucurie! Am văzut cum a luat-o medicul neonatolog şi a pus-o pe o masă alăturată ca să îi facă procedurile specifice. Nu ştiu cum, dar o vedeam doar pe ea. Era perfectă, avea câte 5 degete la fiecare mână şi era albă ca laptele. Eh, pe urmă am aflat că acela era vernix 🙂 . În tot acest timp eu tot întrebam: păi şi mie nu mi-o daţi? Nu mă lua nimeni în seamă. Nu ştiam atunci cum e cu skin-to-skin, ora magică, primul lapte, şi alte din astea. (eu citisem doar despre nașterea în sine). De aceea nici nu eram nemulţumită că nu mi-o aduc. Eram doar nedumerită.

După ce au terminat, au făcut-o sărmăluţă, au adus-o apoi şi mi-au lipit-o de faţă. Nu pot să descriu ce am simţit. Au fost niște sentimente foarte amestecate. Eu credam că o să simt doar iubire nesfârşită. Dar am simţit mult mai multe lucruri: simțeam bucurie ca atunci când eram copil şi primeam o păpuşă, simțeam mândrie că am reuşit împreună cu soţul un copil perfect, simțeam că stima mea de sine este cât casa pentru că am reuşit nașterea naturală într-o lume în care cezariana e văzută ca o soluţie comodă, simțeam bucurie că am scăpat de burta incomodă şi de grețurile pe care le-am simţit până în momentul naşterii. Şi mai simțeam şi uşurare pentu că greul a trecut. Ce naivă eram! 🙂 Eh, mă bucuram că, după o noapte nedormită, o să mă pot odihni. De fapt din acel moment nu am mai dormit vreo 2 ani, pentru că am alăptat la cerere. Dar asta e altă poveste.

Nu ştiu când am eliminat placenta, nu m-a interesat că am mai stat acolo să mă coasă şi simțeam cum coase la mine ca la un sac de cartofi, eu eram doar nerăbdătoare să îmi iau copilul în braţe şi să mă joc cu el.

Am vrut să povestesc toată această experienţă pentru că de prea multe ori se prezintă procesul naşterii distorsionat şi cu accent pe durere. De prea multe ori femeile aleg să facă cezariană pentru că sunt speriate de medicii care le urmăresc sarcina. De prea multe ori femeile suportă prea greu durerile pentru că medicul le provoacă nașterea, iar procesul natural este deturnat şi deci mult mai dureros. Chiar şi epidurala mi se pare ca îţi fură o parte din experienţa divină pe care numai o mamă o poate trăi. Nu o să vă spun că nu există durere. Ei bine, cu toţii am experimentat deja tot felul de dureri din copilărie şi până acum: lovituri, dureri de dinţi, poate chiar fracturi sau operaţii. Şi toate acelea poate erau niște dureri inutile. Durerea naşterii este una cu sens. Este intensă, dar este scurtă şi ştii că după fiecare contracţie copilul tău este mai aproape de tine. Iar dacă te concentrezi pe respiraţie nici nu mai simţi durerea la aceeaşi intensitate. La vreo 2 ani după naştere m-am dus la dentist şi, pentru că alăptam, nu mi-a putut face anestezie. Mă tot strâmbam de durere când dădea d-na doctor cu polizorul. La final i-am spus, mai în glumă mai în serios, că a fost mai rău decât la naştere. M-a uimit că doctoriţa m-a aprobat spunându-mi că s-au făcut studii care au arătat că durerea de dinţi e undeva pe locul 3 ca intensitate, iar cea a naşterii e pe locul 5. Oricum durerea se va uita. La propriu. Eu pot să îmi amintesc acum că simțeam ceva intens, dar nu o pot rememora.

În ceea ce priveşte recuperarea a fost super, a durat 40 zile ca la carte. Nu mai contează acum că nu prea reușeam să stau pe scaun în acele câteva săptămâni, eu sunt mulțumită ca nu am rămas cu mușchii abdominali sectionaţi pentru toată viața.

Așadar vă încurajez dragi viitoare mămici să aveți încredere în corpul vostru, pentru că aţi fost create să vă descurcaţi perfect, iar sentimentul de a trăi această experienţă este de neegalat.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.