rainbow-in-hand-1153616Îmi pare rău, dar a venit momentul să recunosc că sunt o mamă denaturată. Asta e! Am înţeles în sfârşit că nu am cum să lupt cu defectele mele şi că trebuie să mă accept așa cum sunt. Şi acum să vă spun de ce am tras această concluzie.

Când eram mică îmi plăceau poveștile, cântecele şi poeziile. Se pare că aveam şi ceva talent de recitator pentru că am luat locul III la concursul „Cântarea Romaniei” când aveam 5 ani. Este adevărat că îmi amintesc şi acum emoţia copleşitoare pe care am avut-o pe scenă. Eram la Casa Sindicatelor din Ploieşti, într-o sală cu câteva mii de locuri și cu un juriu cam încruntat. Dar, pentru că toată lumea mă lăudase până atunci, am început repede să recit ca să intru într-o stare familiară şi să evit valul de emoţii pe care nici măcar nu ştiam să îl denumesc. Mi-a plăcut că lumea a aplaudat şi că la sfârșitul zilei am primit o diplomă. Totuși eu m-am simţit bine când am recitat şi asta era singura răsplată care ar fi contat pentru mine. Acea diplomă m-a încântat abia mai târziu când îmi descoperisem orgoliul.

Vreau să vă spun că şi fie-mii îi plac poeziile. Când avea doar câteva luni am început să o învăţ „Un pitic atât de mic”. Adică eu recitam versurile, iar pe ea o învăţam să facă gesturi care să le sugereze. A fost foarte uşor pentru ea să înveţe să ţină 2 degeţele apropiate când eu spuneam „Un pitic atat de mic”, sau să își ia obrajorii în palme când eu spuneam „Vai, Vai ce păcat”. Ei îi plăcea, râdea şi îmi dădea de înţeles că vrea să o repetăm. Învăţase succesiunea gesturilor şi le făcea cu entuziasm. Când termina, o lua de la capăt.

Îi puneam muzică pentru copii şi cântam cu ea. Așa a învăţat „Zum, Zum, Albinuţa mea”, pe care mi-a cântat-o la un moment dat când a învăţat să vorbească, deşi nu o mai ascultase de vreun an, de pe vremea când nu ştia să spună cuvintele.

Pe de altă parte, eu ador Crăciunul cu tot ce presupune. Uneori, prin vară mi se face dor de el, așa că ascult câteva colinde sau mă uit la „Singur acasă” ca să mai rezist până în decembrie. De mic copil m-a fascinat ideea de Moş Crăciun. În seara de Ajun făceam bradul şi stăteam până târziu ca să văd când vine Moşul. Niciodată nu reușeam să rămân trează până când venea el, dar întotdeauna găseam cadouri sub brad, iar acest mister era pentru mine foarte motivant. Îmi promiteam că anul următor voi fi mai rezistentă. După ce am aflat de la şcoală că nu există, am întrebat-o pe mama, iar ea mi-a răspuns că Moşul vine întotdeauna dacă eu cred că există. A început un fel de vânătoare de vrăjitoare din partea mea. Era clar că mama nu va recunoaşte vreodată, dar şi ceea ce vorbeam cu colegii mei părea plauzibil. Înainte de fiecare Crăciun căutam cadourile prin toată casa şi, spre norocul firii mele visătoare, nu le-am găsit niciodată. În continuare încercam să rămân trează, de data asta ca să îi prind pe ai mei cum pun cadourile sub brad. Nu am reușeam nici asta. Dar, la un moment dat, pe la 12-13 ani când deja ştiam cum stă treaba, în timp ce dormeam în camera cu bradul (ca de obicei în seara de Ajun), un foşnet de ambalaj de cadouri m-a trezit complet. Mi-am spus: acum este momentul să îi surprind pe ai mei. Trebuie doar să deschid ochii şi să-i văd. Dar ştiţi ce? Cu ochii închişi m-am întors cu spatele la brad ca să nu văd nimic, apoi m-am chinuit să adorm la loc ca să mă trezesc dimineaţă şi să trăiesc surpriza ca de obicei. Ştiam care este adevărul, nu mai aveam nevoie de vreo demonstrație. Însă firea mea visătoare avea nevoie de hrana surprizei. Am păstrat obiceiul și când am crescut și puneam eu cadouri surpriză sub brad pe întuneric în noaptea de Ajun.

Am aflat din blogurile de parenting că este rău să pui copilul să înveţe poezii, să îl pui să recite sau să cânte la serbări, să îl minţi că există Moş Crăciun, şi alte asemenea lucruri îngrozitoare. Cică rămâne traumatizat de la emoții și învață că minciuna este bună. Îmi pare rău, eu sunt o mamă denaturată, dacă este să judecăm după aceste standarde. Eu sunt o visătoare, îmi plac surprizele, poeziile, muzica şi poveștile. Îmi place să vorbesc pe scenă în faţa oamenilor. Îmi place să cânt, să citesc şi să povestesc cu cei dragi sau … cu oricine la o adică. Ador ideea de Moş Crăciun. Am nevoie să cred că pot să îmi pun o dorinţă şi cineva să rânduiască astfel ca ea să fie îndeplinită. Normal că trebuie să fac şi eu ceva pentru asta. De aceea îi scriam scrisoare lui Moş Crăciun şi învăţam poezii. Azi îmi pun visele pe tabloul viselor, îmi fac planul, lucrez, urmez paşii care trebuie, dar ştiu că este nevoie şi de contribuţia cuiva de acolo de sus pentru finalizarea lor. Şi observ că şi fiică-mea e la fel. Până la urmă are și ceva din genele mele. Învaţă cu plăcere poezii şi cântece. Acum chiar trece printr-o perioadă în care este avidă să învețe lucruri noi. Nu o pun niciodată să le recite în faţa străinilor (cum fac aproape toţi bunicii în parc cu partenerii ei de joacă) şi nici în faţa cunoscuţilor. Nu o oblig la nimic deci nu are de ce să fie traumatizată. Când va merge la grădiniță și va avea serbare o să văd ce voi face cu emoțiile ei. Până una-alta, când are ea dispoziţie, este în stare să petreacă și câte 15-20 minute recitând şi cântând. Iar despre Moş Crăciun nici nu mai vorbesc. Îl așteaptă cu nerăbdare, are o poză cu el când avea vreo 10 luni și eu chiar nu simt că o mint. Cred cu tărie că fiecare dintre noi are nevoie să creadă în minuni, cu atât mai mult un copil.

Pe de altă parte, fiecare simte în felul lui. Dacă cuiva nu îi place să recite sau preferă să îi spună copilului că Moș Crăciun este doar un personaj dintr-o reclamă, sau chiar că Dumnezeu nu există, e ok. Probabil că așa este mai bine pentru ei. Dar eu prefer să păstrez puțină magie în viața noastră. Când va mai crește puţin o să îi explic ce înseamnă o metaforă și totul va fi lămurit.

Vă salută o mamă denaturată de vis și poezie ?

 

Sursa foto: http://www.freeimages.com/

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.