Da, fata mea este un copil model, la fel ca orice alt copil. Cred cu tărie că fiecare copil este bun şi genial. Important este să nu intervenim noi adulţii şi să îi stricăm.

După ce am născut, imediat am început să primesc sfaturi despre îngrijirea şi educarea bebelușului. Unele sfaturi au fost foarte bune şi bine-venite. Altele nu au fost solicitate şi nici apreciate. În tot acest timp de 2 ani şi 5 luni am citit tot ce am găsit şi tot ce mi s-a părut că mi se potriveşte despre parenting. Nu ştiam ce să fac şi îmi era îngrozitor de frică să nu „stric” copilul cu vreo reacţie de a mea, sau cu vreun tipar înregistrat în subconștientul meu. Din nefericire, ştiam doar ce NU vreau să fac şi căutam cu disperare reţete pentru parenting de copii fericiţi. Am aplicat tot ceea ce am putut, ce am simţit şi ce am considerat corect. Uneori mă confruntam cu mama sau cu o altă persoană care ştia doar metodele clasice de educare a copilului prin „dresaj” (cum îi spun eu obiceiului de a-i repeta copilului reguli şi restricţii la nesfârşit). Atunci îmi era greu, pentru că apărea îndoiala. Uneori mi se părea că, deşi mă străduiesc din răsputeri, tot o să îmi traumatizez copilul, sau, mai rău o să îi creez contextul pentru a deveni o răsfăţată sau neadaptată.

Am alăptat-o la cerere până la 2 ani şi 3 luni, iar cei din jur deja nici nu mai protestau, doar se uitau la mine ca la un specimen de pe altă planetă. I-am dat shake şi antioxindanţi de la Herbalife, şi am primit din nou priviri şocate şi întrebări insinuante. Nu am învaţat-o să îi fie frică de animale, şi am încurajat-o să mângâie câinii şi pisicile pe stradă, după ce întrebam stăpânul dacă animalul respectiv e ok cu copii. Mi-am ţinut copilul în braţe în orice moment mi-a cerut asta. Dormim cu ea în pat cam de pe la 4-5 luni, după ce m-am chinut îngrozitor cu ridicatul din pat la fiecare 2-3 ore pentru alăptat. Am făcut tot posibilul să nu îi spun NU, ci să reformulez în permanenţă în așa fel încât să îi dau alternative. Nu i-am spus „Nu băga mâna în gunoi.” ci „Uite, dacă vrei să îţi duci singură scutecul la gunoi, ţine-l de marginea asta şi îl arunci direct în cos.” Nu i-am spus „Nu mai desena pereţii.” ci „Uite, aici ai o bucată de perete pe care poţi desena cât vrei tu. Dar o să te rog să scrii numai aici.”. Am fost la dispoziţia ei în 80-90 % din cazuri. Am refuzat-o doar atunci când chiar nu mai puteam de oboseală sau chiar nu era posibilă cerinţa ei. Orice refuz însă, a fost însoţit de explicaţii. I-am dat voie să plângă şi nu am încercat să îi înnăbuş sentimentele, ci am ajutat-o să înțeleagă ce simte. M-am jucat cu ea pe covor şi m-am coborât la mintea ei, chiar şi atunci când nu aveam chef de asta (şi, culmea, eu nu prea aveam răbdare în general să dau în mintea copiilor). Nu am forţat-o să împartă jucăriile sau obiectele proprii cu nimeni în parc. I-am cerut voie pentru diverse lucruri: să o pup, să o iau în braţe, să îi folosesc lucrurile. I-am respectat dorințele, corpul şi preferinţele. Am lăsat-o să meargă desculţă în parc, spre disperarea tuturor mamelor, bunicilor şi bonelor din jur, care nu erau dispuse să satisfacă cerinţele ale copiilor pe care îi însoţeau. Am lăsat-o să intre în băltoace şi să stea prin ploaie. Nu am certat-o în public, nu am comparat-o cu ceilalți şi nu am încercat să o conving să facă ceea ce voiam eu prin şantaj sau prin oferitea de exemple comparatorii în parc. Nu i-am spus niciodată: „Nu face asta pentru că nu poţi / eşti prea mică”. Atunci când chiar nu putea să facă ceva am lăsat-o să încerce, apoi i-am spus: „Nu-i nimic dacă nu reuşeşti acum. Vei reuşi din ce în ce mai bine după ce te vei mai antrena.”

Şi, în ciuda îndoielilor, am început să văd rezultatele. Copilul meu nu a răcit decât de vreo 2-3 ori astă iarnă, adică la 1 an şi 10 luni, şi, mulțumesc lui Dumnezeu, nu am avut nici o problemă de sănătate cu ea. Nu stă numai la mine în braţe, ba chiar preferă să meargă singură indiferent de cât de lung este drumul. Crizele ei de furie au fost destul de rare şi este cooperantă întotdeauna, atâta timp cât nu este obosită sau nu îi este foame. Mă înţelege când o rog să mă aştepte, sau când am eu o nevoie, iar ea trebuie să renunţe pe moment la ceva ce își doreşte (şi asta cred că este o mare realizare la un copil de nici 2 ani jumătate). Acum se joacă singură şi constat că este creativă în joaca ei. Vorbeşte şi compune fraze. Împarte jucăriile în parc cu copiii dacă aceştia îi cer voie şi îi promit că le vor aduce înapoi. Când vrea să facă lucruri care m-ar putea influenţa pe mine, îmi cere voie. De exemplu dacă eu sunt în bucătărie, vine şi mă întreabă: „Pot să închid uşa?”. Dacă vrea să aranjeze păpuşa în cărucior, dar geanta de pe umăr o deranjează, mă roagă: „Poţi să îmi ţii puţin geanta?”. Nu smulge jucăriile copiilor, ci le cere voie. În general îmi cere voie pentru tot felul de lucruri, deşi nu i-am impus eu niciodată asta. Ştie să dea răspunsuri politicoase. Zilele trecute făcea un joc de rol cu păpuşa ei: „- Câţi ani ai? – 2 ani. – Aaa, muţi ‘naite!”. Pune mâna la gură când tuşeşte şi se şterge singură când se murdăreşte de mâncare. Mă ajută la treburile casnice: pune rufele murdare şi porneşte masina de spălat, spală vase şi şterge praful, din proprie iniţiativă. Mănâncă şi se spală singură pe dinţi. Este un copil independent, încrezător şi respectuos pentru că așa simte ea şi pentru că așa a văzut la noi, nu pentru că i-a impus cineva.

În acelaşi timp, sunt conştientă că sunt alţi copii care, poate fac mai multe lucruri şi respectă mai multe reguli sociale decât fie-mea la vârsta ei. Dar nu-i nimic, are timp să înveţe totul. Eu vreau doar să subliniez că poţi avea un copil cu un comportament civilizat şi fără să îi omori spiritul. Poţi avea un copil cuminte fără a-l face să fie obedient.

Un copil nu se educă prin repetarea unor reguli şi restricţii la infinit sau prin ruşinare, iar apoi, când greşeşte, prin pedepse, şantaje de orice fel sau ameninţări. Un copil se educă prin respect şi exemplu pozitiv.