Zilele trecute am sărbatorit-o pe fiică-mea la împlinirea celor 2 ani de când ne bucură viaţa. Seara, la culcare, am ţinut-o la piept şi am reflectat la toată această perioadă şi la minunatele revelaţii pe care le-am avut. Nimic nu te pregăteşte pentru a fi părinte. Nici o carte, nici o mamă, nici o bunică sau mătuşă, nici un medic şi nici o prietenă care este deja mamă. Intri în acest rol cu anumite convingeri şi te trezeşti că, de fapt, trebuie să te ghidezi după alte criterii decât cele ştiute sau valabile pentru alţii. Iată cele 4 revelaţii ale mele:

1. O să încep cu un aspect pe care îmi doresc neapărat să îl fac cunoscut tuturor femeilor care încă nu au născut: nașterea naturală nu este atât de dureroasă sau traumatizantă pe cât se spune. Toată viaţa mea de până a rămâne însărcinată, am fost pur şi simplu terifiată de gândul că sunt femeie şi există posibilitatea, la un moment dat, să nasc. Eram totuși fericită că există cezariana, deci aveam o soluţie să scap. Ceva s-a întâmplat cu mine în momentul în care am aflat că aştept un copil, şi am decis că voi naşte natural. Cred că tot teama de durere a fost cea care m-a făcut să mă răzgândesc, şi ideea de a avea o operaţie care va lăsa semne pentru toată viaţa. Şi nu mă refer la cicatrici, ci la lezarea musculaturii abdominale care nu va mai fi niciodată la fel. Așa că am început să mă documentez despre tehnicile Lamaze, să vizionez filmulețe cu mărturii ale unor femei ce născuseră natural, să vorbesc cu prietene care tocmai născuseră natural, şi am primit atâtea încurajări şi atâtea gânduri pozitive, încât totul s-a desfăşurat foarte bine. Am avut un travaliu efectiv de fix 6 ore, dar am fost uimită să constat că nu a fost chiar atât de rău. Chiar a doua zîi povesteam unei prietene că durerea este comparabilă cu cea de dinţi. Acum vreo săptămână am fost la dentist şi am ajuns la concluzia că durerea de dinţi e chiar mai rea, lucru pe care mi l-a confirmat chiar doctoriţa stomatolog (durerea de dinţi se situează în primele 3, în timp ce durerile naşterii se situează în primele 10). Iar la final sentimentul de împlinire, de satisfacţie că tu ai reuşit să duci până la final o misiune minunată, este greu de explicat şi poate fi înţeles doar de o altă persoană care a trăit asta.
2. Înainte să rămân însărcinată eram obsedată de control. Şi acum mai sunt uneori, dar ceva s-a schimbat, totuși. Voiam să ştiu în permanenţă ce mă așteaptă, care sunt variantele pe care le am la dispozitie, ce părere au cei din jur despre ce spun sau ce fac, ca să ştiu cum vor reacţiona ulterior, nu riscam nimic, sau dacă riscam totuși ceva, mă asiguram că am câteva alte variante la care să apelez în caz de eșec. La un moment dat îmi era frică şi să mă îndrăgostesc, pentru că asta ar fi însemnat să apară o mulţime de necunoscute (adică lucruri sau ipoteze necunoscute) pe care nu le-aş mai fi putut ţine sub control. Noroc că i-am lăsat frâu liber inimii după un timp şi am găsit acel om minunat cu care, după o vreo 3 ani de căsnicie, am decis să rămân însărcinată, pentru că nu mai aveam timp să fac doi copii așa cum îmi propusesem. A fost cel mai mare şi mai adevărat risc al meu. La momentul respectiv afacerea mea nu mergea prea bine, nu aveam casă, locuiam într-un oraş destul de departe de părinţii care ne-ar mai fi putut ajuta eventual. Şi totuși am luat această decizie. Din acel moment am intrat într-un vârtej de evenimente, trăiri, experienţe care mi-au arătat că eu sunt om şi nu pot să deţin controlul la nimic. Tot ceea ce credeam eu că reprezintă deținerea controlului, nu era decât o suită de ziduri de apărare construite în jurul meu, din frică. Nu era control, era limitarea experiențelor. Nu, acum nu spun că ar trebui să sărim cu toţii de pe stânci ca să trăim experienţe inedite. Dar, ar trebui să avem mai multă încredere în instinctele noastre şi în Dumnezeu şi ar trebui să ne luăm libertatea de a trăi mai mult. Când eşti însărcinată, realizezi că poţi face extrem de puţine lucruri pentru ca fiinţa ce se dezvoltă din carnea ta să evolueze bine. Poţi doar să mănânci sănătos, să te odihneşti şi să fii pozitivă. În rest totul e în mâna lui Dumnezeu. Dezvoltarea copilului se face perfect fără ca tu să intervii cu ceva, dar, la fel de bine se pot întâmpla accidente genetice sau de altă natură, fără vreo legătură cu ce faci tu. Tocmai de aceea, după această perioadă, relaţia mea cu Dumnezeu (inexistentă până atunci) s-a inbunătăţit cumva. Am înţeles că fără El nu putem. Că El deţine controlul, şi asta este chiar de dorit, pentru că noi suntem doar niște oameni imperfecţi şi incapabili să gestionăm atât de multe lucruri.
3. După ce am născut (când încă mai era prezentă dorinţa de control), am început să citesc tot felul de lucruri despre creșterea copilului, despre ce își doresc bebeluşii, despre ce activități să fac cu copilul ca sa fie mai deștept decât geniile, mai frumos decât zeii și mai rapid în dezvoltare decât orice copil de pe pământ. Şi foarte bine era că citeam. Problema era că eu tot nu reușeam să fiu o mamă bună, după standardele mele. Mă uitam la minunea din brațele mele și iubirea pe care o simțeam aproape că mă sufoca, iar dorința de a face lucrurile cât mai corect cu ea, mă paraliza. Am cumpărat la un moment dat o carte despre limbajul bebelușilor, în speranţa că voi întelege mai bine ce îmi transmite copilul, dar nu m-a ajutat nici asta cu nimic. Asta era! Ajunsesem la capătul puterilor: eu nu îmi înțelegeam copilul, eşuasem în rolul de mamă și nu mai rămânea decât sa vină sfârșitul lumii și gata! Am descoperit atunci niște blog-uri care m-au ajutat. Am înțeles că nu sunt singura care trece prin asa ceva. Și, mai ales, am înțeles că trebuie să am încredere în mine, în instinctul meu de mamă și sa am încredere în copilul meu, că știe să îmi transmită ce are nevoie dacă eu îl ascult. Și atunci m-am liniștit și eu și copilul. Am lăsat orice sfat, mai mult sau mai puțin avizat și am început să învăț limbajul fetiței mele chiar de la ea. Bineînțeles ca mai avem momente tensionate, dar nu mai sunt în acea stare de nesiguranța totala pe care o aveam în primele luni.
4. Și, poate cel mai frumos lucru pe care l-am descoperit ca mamă, a fost frumusețea copiilor. Da, știu, o să aruncați cu oua, dar o să fac o marturisire: uram copiii. Nu știu de ce, nu știu de unde a pornit, dar nu îi suportam. Îi consideram niște monștri în miniatura, îi vedeam ca pe niște pietre colțuroase, din care, dacă vrei sa iasă ceva, trebuie să cioplesti și sa lustruiești serios. Fetița mea mi-a demonstrat că nu e așa. Că puritatea proverbiala a copiilor nu e doar o poveste și că, dacă îți iei timp sa ieși din lumea strâmbă a adulților și sa te lași îndrumat de către copilul tău, vei avea șansa să regăsești paradisul pierdut al copilăriei. Și, contrar oricărei păreri, să redevii copil iți va fi de ajutor și în viața ta de adult .