Sursă foto: pixabay.com

L-am cunoscut pe Dumnezeu în copilărie

L-am văzut în spatele zâmbetului cald al mamei și l-am aflat în înțelepciunea bunicului. L-am simțit sub forma unei idei inspirate, când mă rătăcisem singură prin oraș și printr-o viteză de reacție, când era să mă lovească o motocicletă. Am trăit sub palma Lui sublima bucurie a copilăriei, când mă jucam cu gașca prin cartier.

Nu L-am văzut deloc în poveștile horror spuse de bunica despre El, cu pedepse aspre pentru copiii obraznici sau pentru păcate neînțelese. Nu L-am regăsit deloc nici în cele câteva cărți pe care le avea bunica prin casă. Mai târziu am descoperit o Biblie din care nu am înțeles nimic. Unde ai mai văzut tu oameni cu vârste de 600 ani?! Deh! Se pare că încercam să citesc Vechiul Testament, deci greu de înțeles la 10 ani.

În adolescență L-am regăsit

… în răsăriturile de soare de la mare, în emoția primei iubiri, în solidaritatea prieteniei pe viață. Mai târziu, uitându-mă în urmă, L-am aflat și în câteva eșecuri, care mi-au creionat, în cele din urmă, un parcurs mai bun al vieții.

Nu L-am găsit, însă, în ușa închisă a bisericii, într-o vineri după-amiază, când am simțit nevoia dureroasă de a căuta un ajutor în rugăciune, și am găsit doar un lacăt. Atunci am aflat că în biserică Dumnezeu intră cu program. M-am revoltat și m-am supărat pe El. Abia mult mai târziu am înțeles că Dumnezeu nu are program și că doar oamenii pun limite.

Ieșeam timid din adolescență când am vrut să Îl găsesc conștient

L-am găsit ocazional într-o bisericuță mică de la marginea Ploieștiului, unde un călugăr cu har a ajuns la sufletul meu. Am continuat să Îl caut prin biserici și în cuvintele diverșilor preoți pe care îi întâlneam. Din păcate nu L-am găsit acolo.

În mod clar nu era acolo când doi preoți de la biserica din cartier se înjurau în altar. Nu am știut de unde să Îl iau sau cum să Îl chem în ajutor când, aflată în biserică, un preot (aterizat parcă direct din evul mediu) mi-a ținut o teorie crâncenă despre divorț și despre cum ar trebui să mă împac cu fostul soț, care între timp se recăsătorise. Sau poate a fost prezent și atunci, ca să îmi arate o lecție.

Și poate că am și învățat-o, pentru că de data asta nu m-am mai supărat pe El. Am înțeles perfect că uneori oamenii Îl limitează între rândurile unei dogme. Unii mi-au spus că nu sunt eu pregătită sau că nu am o cultură religioasă și de aceea nu m-am regăsit în biserică. Probabil că este așa. Dar oare biserica nu ar trebui să joace exact rolul de a lua un om nepregătit și de a-l aduce aproape de Dumnezeu? Nu ar trebui să aibă rolul de a mijloci această interacțiune? Sau poate mă înșel…

Așa că am continuat să Îl întâlnesc neprogramat în prima ninsoare, în muzică, filme și cărți bune. În timpul unui orgasm și în opere de artă. În iubire și în succesiunea anotimpurilor. În bunătatea oamenilor și în pacea de pe chipul unui bebeluș dormind.

Uneori nu L-am văzut

Am avut momente dificile și provocări. În unele dintre acele momente nici nu Îl căutam neapărat. Dar după ce greul a trecut, am realizat că, exact ca în celebra parabolă, m-a purtat pe brațe până am putut iar să merg singură.

Cel mai profund L-am simțit…

… alături de mine, în mine și deasupra mea atunci când o viață s-a dezvoltat în pântecul meu. Apoi, în momentul aducerii pe lume a fiicei mele, am simțit că El se ocupă de tot, dându-mi noroc divin, curaj, putere și o moașă foarte talentată.

În acest moment știu că nu pot judeca pe nimeni. Nu pot să folosesc expresii ca ”pupători de moaște” sau ”bisericoși” sau ”spălați pe creier” pentru a-i denumi pe cei care merg la biserică. Nici chiar pe cei care, în ciuda principiilor creștine, aruncă răutăți și judecăți în toate părțile. Mi se pare că religia și credința sunt lucruri atât de intime încât nu poți intra să îți dai cu părerea în sufletul și experiența altcuiva. Așa cum nu pot intra nici în sufletul sau experiența unui om cu o altă orientare sexuală. Nu pot să îmi spun părerea nici despre sufletul și experiența unui ateu. Eu sunt doar un grăunte de viață în imensitatea Universului. Pot doar să am o convingere, o credință și o preferință proprie.

Sursă foto: pixabay.com

Cred cu tărie în umilință. Nu în înjosire. Ci în respectul față de viață în orice formă a ei, exact așa cum a creat-o Dumnezeu. Că doar El ne-a dat liberul arbitru. El nu și-a arogat dreptul de a ne obliga pe o cale sau alta. Cum aș putea eu să mă consider mai presus și să fac asta?

Nu sunt mai bună sau mai rea din cauza asta. Doar am ales să ofer ceea ce aștept la rândul meu să primesc: iubire (când pot) sau toleranță (când nu înteleg sau nu sunt de acord).

Sursă foto: pixabay.com

Text scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.