Anul trecut, în septembrie, am evadat cu soțul pentru prima oară de când avem copil. Am povestit atunci despre călătoria noastră magică.

Acum aș vrea doar să vă îndemn la puțină reflecție. Ne aflam în stația de autobuz de la Arcul de Triumf. Aveam timp berechet și fiecare câte un rucsac în spate, așa că am considerat că putem lua autobuzul până la aeroport.

Era o zi frumoasă și caldă. Nu era foarte aglomerat, fiind duminică. Stând în acea stație de autobuz l-am observat, la un moment dat, pe acest domn în vârstă.

Sursă foto: arhiva personală

Prima dată i-am observat figura senină. Zâmbea. Era un zâmbet din acela care ți se așterne pe buze și nu îl poți șterge nicicum. Se plimba încoace și încolo prin stație, dar fără grabă și fără nerăbdare. De parcă era bucuros dar nu avea nici un motiv să se agite. Era sigur pe el și calm.

Mi-a transmis imediat o stare de bucurie caldă și de relaxare.

I-am studiat ținuta și am fost impresionată de atenția cu care își pusese la punct fiecare detaliu. Deși hainele erau destul de vechi și nu erau scumpe, erau curate și bine întreținute. Cămașa era călcată impecabil. Pălăria (deși puțin ponosită) îi trăda stilul elegant pe care îl abordase la viața lui.

Felul în care încropise buchetul de flori, pe care îl ținea cu drag, și modul ștregăresc (probabil foarte cool pe vremea tinereții lui) în care își aruncase puloverul pe un umăr, îmi stârnea imaginația.

Poate că era un bătrânel singur care tocmai cunoscuse o altă bătrânică singură și mergea la ea în vizită. Sau poate mergea chiar la aeroport să o aștepte.

Poate că mergea într-adevăr la aeropot, dar ca să își aștepte copiii care veneau în vizită. Bucuria de pe chip putea avea legătură cu o astfel de revedere.

Sau poate că mergea la aeroport să o aștepte chiar pe soția lui, care fusese în vizită la copii în străinătate. Și era bucuros și se pregătise cu mult drag pentru momentul revederii.

De ce vă povestesc toate acestea? Până la urmă nu fac decât niște presupuneri. Și vorbesc despre un om pe care nu-l cunosc și pe care l-am văzut în fugă într-o stație de autobuz.

Este adevărat, dar expresia de pe figura lui și energia pe care o transmitea a meritat atenția aceasta. Poate că lucrurile nu fuseseră doar roz în viața lui, dar el știuse să îmbătrânească fără să se înrăiască. Se vedea în ochii lui. Și știa să savureze momentul fără patos sau regrete.

Într-o lume nebună în care abia dacă mai apucăm să respirăm, ne face bine să ne oprim un minut și să gustăm din bucuria curată transmisă de un semen al nostru.

În mod clar mie mi-a făcut bine. Copiii și unii oamenii în vârstă ne pot învăța cum să dăm viață momentului. Trebuie doar să avem puțină răbdare și să-i observăm în acțiune.

Scris de: Loredana Nan

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.