Nu ştiu la voi cum este, dar la noi … Cam așa începe povestea multor părinţi din ziua de azi.

În ultimul an m-am simţit aproape sufocată de jucăriile fiică-mii. Îmi aduc aminte cu nostalgie de prima ei zi acasă, când a primit de la bunici primele ei două jucării: un ursuleţ roz chiţăitor şi o zdrăngănitoare la fel de roz. Şi vreo 3 luni nu a interesat-o nimic. Cu toate acestea, din acel moment valuri de jucării au început să se reverse peste ea. Şi peste noi, pentru că locuim în aceeaşi casă.

 

Sursa foto: https://www.pexels.com/

 

A primit jucării rămase de la alţi copii, sau jucării păstrate de noi în condiții bune de când eram mici. I-au adus jucării noi bunicii, mătuşile, unchii, rudele sau prietenii. A cerut ea unele jucării când eram prin supermarket sau prin magazine de jucării în căutare de cadouri pentru alţi copii. A primit jucării la meniurile junior de la Pizza Hut, sau le-a găsit în ouăle Kinder.

A primit chiar şi diverse figurine, animăluțe, personaje din desenele animate, moşi crăciuni, braduţi, oameni de zăpadă, unele de lemn, altele de plastic, care beculesc sau nu, care cântă sau nu.

Despre pluşuri sau păpuşi nici nu mai vorbesc.

Unele jucării le-am confecţionat eu împreună cu ea, pentru că (nu-i așa?) trebuia să îi dezvolt creativitatea copilului. Şi, bineînţeles, i-am cumpărat şi noi. Cărţi, jucării din lemn, instrumente muzicale, jocuri, lego, cuburi, board game, creioane colorate, plastilină, acuarele, şi câte şi mai câte are nevoie un copil a cărui mamă este stresată să nu-i lipsească activităţi cât mai variate.

Însă după acest Crăciun am avut un moment de deznădejde. Am realizat că mă aflu în punctul în care nu mai fac faţă jucăriilor, nu voi mai putea să păstrez ordinea şi să fac curăţenie. Nici măcar copilul nu va mai avea acces la ele, pentru că sunt deja înghesuite în cutii şi sacoşe imense şi nu le mai observă cu uşurinţă.

Am încercat de-a lungul timpului să facem diverse manevre: am dăruit o parte altor copii, am trimis sacoşe întregi pe la bunici sau am aruncat din cele stricate. Cu toate acestea lucrurile au scăpat de sub control.

Când copilul este singurul nepot (respectiv nepoată) al familiei lucrurile devin copleşitoare. Făceam un calcul azi cu soţul că, unii dintre bunici aduc copilului câte 2-3 jucării sau atenţii de câte ori ne vedem. Dacă ne vedem de 10 ori pe an (pentru că nu locuim în acelaşi oraş) se adună 20-30 de jucării doar de la ei. Si apoi se adaugă şi cealaltă pereche de bunici, întruniri de familie, zi de naştere, Crăciun, Moş Nicolae, Serbări la grădi, Moş Crăciun de la serviciu. Înțelegeți proporțiile acumulării de jucării.

Şi totuși ce e de făcut? Nu poţi interzice nimănui să aducă cadouri.

Vorbeam cu o bunică în parc care îmi spunea cât de greu îi este, atunci când îi oferă nepotului jucării, dulciuri sau fructe, să îi nască acea bucurie intensă pe care o aveau copiii ei când primeau portocale sau vreo jucărie mai specială. Atunci am avut o revelaţie: când eram noi mici toate acestea erau foarte greu de găsit. Iar cei ce aducem azi cadouri copiilor suntem adulţii şi foştii copii din vremurile comuniste. Pe vremea aceea orice cadou care nu conţinea pijamale, şosete sau mănuşi, stârnea o bucurie imensă.

Îmi amintesc cum primeam ciocolată mare de la o mătuşă din Bucureşti care lucra la o cofetărie. Îmi dădea o cutie cu 20 de bucăţi şi mi le punea mama deoparte pentru că aş fi fost în stare să le mănânc pe toate deodată.

Acum găsim de toate din plin şi la preţuri cât de cât accesibile. Dar dorinţa aceea de demult a rămas. Eu mă surprind de multe ori că am tendinţa de a face cumpărături compulsiv şi am nevoie de autocontrol ca să mă opresc. Iar bunicii … ce să mai zic. În sfârşit au şi ei posibilitatea, accesul şi ocazia să ofere ceea ce nu au putut în anumite momente din copilăria noastră.

Şi uite așa mă trezesc eu îngropată între pluşuri, puzzle-uri şi figurine, iar copilul meu își împarte bucuria la zecile de jucării din mormanele de prin casă.

Acum, pe bune: chiar nu ştiu ce e de făcut. Voi aveți vreo sugestie?

  1. Daca intrebi ce-i de facut pe viitor, ar fi o idee să nu îi mai iei tu atât de des. Să te abții (știu e fff greu) când mergeti al cumpărături. Eventual setează-ti o limită ție, gen: nu dau sub 80 de lei pe o jucărie oricat de mica si ieftina ar fi. Doi: ai grija sa ii spui si ei de fiecare data cand mergeti la cumparaturi daca aveti sau nu buget sau daca vrei sa nu sa ii iei ceva in acea zi. Da, o sa plânga daca vede o jucarie, asta e, dar ii explici ca nu poate primi orice, oricand si ca ati stabilit o regula dinainte. Că e important să iti doresti, sa visezi, e important acel sentiment.

    Apoi, daca problema ta e despre actualele jucarii, (si problema mea) ma gandesc sa institui o regula: sa donam. E greu, inca nu vrea, dar trebuie sa il invat de mic sa nu fie atat de strangator. Sa le explicam ca si alti copii au nevoie si nu au deloc. etc.. Tot pe aceeasi regula merge : cumparam o jucarie noua si donam 2 sau ce paritate simti tu ca vrea si el. Sper sa fie util.! te tin la curent

  2. Cu o saptamana inainte de Craciun a fost ziua prichindelului. Ne uitam la mormanul de jucarii, gandindu-ne ca urmeaza altul, in curand…
    Eu le fac teanc si ii scot doar cateva, pe care sa se concentreze. La o saptamana – doua le schim.
    Acum, bine ca am loc unde sa le depozitez. Cand n-oi mai avea, le urc in pod. 😀
    (Momentan nu vrea sa se desparta de niciun joc. Le pastreaza pentru surioara. 🙂 )

    • Da. Asa am facut si eu până de curând. Acum mi s-a terminat spațiul si nici pod nu am 😂. Dar probabil ca tot o variație a acestei soluții voi aplica. Si probabil va invata si sa doneze cu această ocazie 😁

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.