Am crescut cu ideea că un copil trebuie să se concentreze doar la un singur lucru ca să reușească în viață. Adică, atâta timp cât este în școală trebuie doar să învețe, fără să aibă alte distrugeri, gen cursuri de muzică sau dans. Sau, un copil trebuie să se ocupe doar de copilăria lui, fără să aibă responsabilitatea unui animal de companie.

Nu? Voi nu ați crescut cu astfel de principii? Eh! Eu da. Așa că acum, mamă documentată fiind, am înțeles că este valabil exact contrariul. Și am fost de acord cu acest lucru, până la capitolul animale de companie, unde am intrat într-un conflict interior serios. Îmi amintesc cum, în copilărie, mi-am dorit dureros de mult o pisică sau un câine. Îmi doream mai mult un câine, dar aș fi acceptat și o pisică. Dar, răspunsul era mereu același: „Un animal în casă înseamnă mizerie, miros și multă muncă în plus. Nu vreau să mă bag slugă la câine.”, sau celebrul: „Locul animalelor este în curte.” Când am crescut și m-am mutat de acasă mi-am luat în sfârșit un cățeluș de 3 luni, pe care l-am crescut vreo jumătate de an. Atunci am înțeles în sfârșit cât de greu este să crești un animal în casă. Abia atunci am înțeles câtă muncă și responsabilitate este. Și, totuși, experiența de atunci nu o voi uita niciodată. Toată distracția, toate momentele duioase, liniștea și atașamentul oferite de acel cățel, toată socializarea, constituie o experiență pe care mă bucur că am trăit-o. Cu toate acestea, după ce am încheiat acea perioadă, mi-am promis că nu mă voi mai înhăma vreodată la așa ceva.

Acum, uitându-mă la fetița mea cum aleargă pe stradă după toate pisicile și după toți câinii, am început să mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să reconsider vechea mea promisiune. De aici a pornit și conflictul meu interior dintre dorința de a-i oferi copilului o experiență extraordinară într-un context de educație complex și teama mea de a o lua de la capăt cu șmotruiala de 3-4 ori pe zi. La toate acestea se adaugă și reticența soțului, care a interiorizat și mai mult în familia lui, aceleași principii legate de „Nu animale în casă!”.

Așa că am început să mă gândesc la soluții, să mă informez despre animalele de companie cele mai ușor de îngrijit și să adune mărturii ale celor ce au astfel de animale în casă. Până la urmă mi-a venit o idee salvatoare pe care am și pus-o pe loc în aplicare: pentru o lună am adus de la țară 2 pui de găină și i-am instalat confortabil pe balcon, cu mâncare și apă. Nici nu pot să vă spun ce bucurie a fost pe fetița mea în această nouă situație! S-au întâmplat instant o mulțime de schimbări, pentru care mă luptam de aproape un an:

– când se trezește, acceptă cu entuziasm rutina de dimineață (spălat, îmbrăcat, pieptănat, micul dejun). Înainte se lăsa cu plânsete și vaiete pentru fiecare dintre operațiuni. Da, știu, acum are motivația puternică de a merge la pui.

– nu mai este interesată de desenele animate. Aici era destul de înțelegătoare, dar tot avea cam o oră jumate pe zi petrecută în fața ecranului (cât dura un film de animație).

– nu și-a pierdut interesul pentru alte activități. A cerut să ieșim afară, să ne jucăm cu jucăriile în casă, să ne „drăgălim”. Doar că a fost mai calmă şi nu a mai avut momente de plictiseală, sau de tânguială incertă, iar tantrumurile au fost mai rare.

– am avut ocazia să îi descopăr latura grijulie și responsabilă în interacțiunea cu puiuții.

– mi-a disciplinat și mie diminețile haotice, pe care nu reușeam să le organizez nicicum.

După prima zi cu puii acasă, deja mi se părea foarte foarte greu să am grijă de ei. Mă felicitam pentru că am ales să testez doar pentru o lună această situație. Acum însă, după ce ne-am format rutina și am constatat beneficiile, mă gândesc că parcă aș mai da o șansă ideii de pisicuță la copil. Hmm! Oare ce să fac?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.