De ceva timp merg la un curs de parenting. Da ştiu, unora li se pare o prostie să te duci să înveţi cum să îţi creşti copilul, în condițiile în care părinţii sau bunicii noştri nu au învăţat de nicăieri cum se face asta şi uite ce bine am ajuns. Mda, nu o să intru acum în acest subiect, pentru că vreau să subliniez un alt lucru pe care l-am asimilat la acest curs: etichetele ataşate copiilor noştri sau chiar semenilor noştri ne sunt un mare duşman, atât în comunicare cât şi în relaţionare. Haideți să vă explic de ce.

Ce este o etichetă? Este un atribut, o caracteristică pe care i-o asociem cuiva, după ce a făcut sau nu a făcut un lucru, dar şi după felul în care arată, după o atitudine pe care o afișează sau chiar după o vorbă auzită despre el. Cert este că etichetele sunt, de cele mai multe ori eronate. De exemplu dacă spunem despre un copil că este deştept, acest lucru poate însemna lucruri diferite pentru persoane diferite. Unii pot spune că un copil este deştept pentru că reţine poezii imediat ce le aude. Alţii pot spune că un copil deştept nu este unul care memorează, ci unul care face analogii sau care pune întrebări interesante. Un alt exemplu este în cazul unui copil care, odată intrat într-o cameră plină cu oameni străini, stă aproape de mama lui şi nu vorbeşte, nu aleargă, nu face gălăgie. Unii pot spune despre el că este cuminte, iar alţii ar putea spune despre el că este timid, sau pămpălău, sau neadaptat social. Cert este că în ambele exemple etichetele, nu numai că pot să îţi distorsioneze imaginea despre o anumită persoană, dar îţi pot afecta şi comportamentul faţă de acel om şi poţi să îţi deteriorezi relaţia cu el sau să nu îţi creezi niciodată una. În exemplul cu copilul, indiferent care din etichetele pe care i le atribui copilului, s-ar putea să greşeşti. Probabil că acel copil face o selecţie mai mare decât alţi copii şi au nevoie de timp să observe persoanele străine din încăperea în care tocmai au intrat. Așa că ei nu vorbesc cu nimeni până nu îţi dau seama cu cine le place să relaţioneze şi cu cine nu. Dacă îi pui eticheta de copil cuminte, probabil că îl vei privi admirativ şi îl vei lăsa în pace. În cazul acesta, copilul s-ar putea să te placă pentru că nu îl stresezi, şi în curând va interacţiona cu tine şi te va uimi cât de prietenos conversează. Dacă îi pui eticheta de timid, s-ar putea să îi invadezi spațiul personal, să îl tragi la tine cu forţa ca să se înveţe cu oamenii. Copilului s-ar putea să îi displacă total acest lucru, pote chiar va plânge şi va căpăta o aversiune faţă de tine, şi tu nu vei avea ocazia niciodată să legi o relaţie cu el sau să observi de câtă dezinvoltură este capabil de fapt.

Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu adulţii. Unul din participanţii la acest curs a venit cu un exemplu personal din relaţia cu unul dintre colegii de serviciu. Amândoi lucrează cu un client în cadrul unui proiect. Colegul meu de curs, să-i spunem Andi, spune despre celălalt, Marian, că este leneş. De ce? Pentru că atunci când Marian trebuie să îi răspundă la emailuri clientului, nu o face, motivând că nu îi face plăcere. Atunci Andi, etichetându-l leneş, se vede nevoit să îi facă şi munca lui Marian, trimiţănd răspuns la emailurile clientului, punându-l pe Marian la CC. Asta le afectează relaţia de colegialitate şi îi generează frustrări lui Andi. Cea care ne coordonează cursul i-a spus să se gândească la altă situaţie: poate Marian este nesigur în relaţia cu clientul respectiv, poate a avut niște neînţelegeri cu el, sau poate vreo altă problemă care acum îi generează dificultăţi în a comunica (chiar şi pe email). Dacă Andi nu i-ar fi pus o etichetă atât de repede şi ar fi încercat să vorbească cu el, poate că ar fi aflat cauza problemei, poate l-ar fi ajutat să treacă peste acea dificultate şi probabil că ar fi devenit chiar prieten cu Marian, şi nu ar mai fi făcut şi munca lui, adunând frustrări.

În acest mod etichetele sunt o piedică în calea comunicării reale. În cazul copiilor, etichetele sunt şi mai grave. Ele mai sunt denumite şi profeția autoîmplinirii. Un copil căruia i s-au ataşat anumite atribute de către părinţi, bunici, profesori, colegi, are tendinţa să se încadreze în acea etichetă ataşată. De exemplu, dacă unui copil i se repetă în permanenţă nu e bun la matematică, nici nu se va strădui să exerseze sau să devină mai bun, pentru că el a interiorizat deja acest lucru şi i se pare inutil să mai întreprindă ceva în această direcţie.

Personal, am înţeles nocivitatea etichetelor negative atribuite copiilor cu mult înainte de a ajunge la acest curs. Însă nu înțelegeam de ce nu se pot pune etichete pozitive copiilor, de vreme ce acel copil se va strădui să se încadreze în acea caracteristică. Mi se părea că este o bună motivaţie şi încurajare. Așa că am adresat în cadrul cursului această întrebare. Coordonatoarea, în loc să îmi răspundă direct, m-a pus să denumesc o etichetă pozitivă care cred eu că i-ar face bine unui copil. Eu i-am răspuns imediat ceea ce îi spuneam eu mereu fetiței mele: că este deşteaptă. Ea i-a rugat să ridice mâna cei care au crescut cu această etichetă pusă în familie. Din 12 oameni au ridicat mâna vreo 4-5. L-a rugat atunci trainera pe unul din ei să spună dacă acest lucru l-a ajutat. Răspunsul lui m-a uimit. El a spus că nu numai că nu l-a ajutat, dar l-a adus în pragul depresiei la un moment dat. Pentru că toţi îi spuneau că este deştept, el tot timpul în şcoală s-a străduit să aibă note de 9 şi 10. (în familia lui asta însemna să fii deştept). A reuşit cu eforturi foarte mari să ia astfel de note la toate materiile, până a ajus la facultate. Atunci, pur şi simplu nu a mai reuşit. După prima notă sub 9, a început să facă atacuri de panică. Se simţea îngrozitor că cei din familie vor fi dezamăgiţi, iar el nu se va mai putea ridica la nivelul etichetei lor de copil deştept. A făcut o cădere urâtă din care a reuşit cu greu să iasă.

Așadar o etichetă pozitivă pune o presiune foarte mare pe copil şi îi poate provoca daune la fel de mari ca una negativă.

Şi, totuși, ce este de făcut? Oare să ne fie frică să mai vorbim cu copiii ca nu cumva să nu-i lăudăm sau să nu îi criticăm prea mult? Oare să nu mai conversăm normal cu colegii noştri de frică să nu cumva să îi etichetăm greşit? Sau poate ar trebui să nu mai etichetăm pe nimeni niciodată, riscând să ne punem în pericol pentru că nu am etichetat la timp o persoană violentă pe lângă care treceam pe stradă întâmplător? În nici un caz. Etichetarea semenilor este un proces psihologic care ne conferă sentimentul de securitate. Avem nevoie de acest proces. Eu vorbesc aici doar despre evitarea situației în care trăim total pe un pilot automat complet nociv, care ne determină să nu mai observăm ce fac şi ce spun cei din jur ci să punem din start niște etichete conform unor experienţe anterioare sau unor credinţe care nu au legătură cu persoana din faţa noastră.

De fapt trebuie să caracterizăm oamenii. Dar este important ca aceste caracterizări pe care le facem să fie cât mai obiective. Singurele lucruri obiective la un om sunt comportamentele. Atunci când observăm tendinţa de a eticheta pe cineva, putem să ne oprim o secundă şi să ne gândim ce face şi ce spune persoana respectivă. Doar atunci putem spune că suntem obiectivi.

De exemplu atunci când avem impulsul de a-i spune copilului să nu mai fie atât de dezordonat, trebuie să ne oprim o secundă şi să ne gândim: care este comportamentul care mă deranjează? Am putea, în schimb, să îi spunem: „Mă deranjează când îţi laşi jucăriile în mijlocul casei. O să te rog să le pui la loc imediat ce ai terminat cu ele.” Este mult mai productiv așa.

Putem să ne gândim şi la un exemplu pozitiv. În loc să îi spunem: „Vai, ce deştept eşti că ai învăţat poezia atât de repede!”, Îi putem spune: „Te admir pentru că ai învăţat foarte repede poezia.”

La fel putem să contracarăm şi atitudinea unui coleg, sef, prieten sau chiar a mamei sau a partemerului de viaţă cu care putem avea următorul gen de conversaţie:

„- Eşti cam delăsător.

– Ce anume din ce am făcut sau am zis eu te-a dus la această concluzie?

– Faptul că amâni lucrurile şi nu le faci la timp.

– Amân lucrurile pentru că îmi doresc să le fac foarte bine. Este adevărat că uneori depășesc termenul din cauza aceasta. Eu propun să am termene mai relaxate ca să pot livra treaba făcută bine așa cum îmi doresc. Se poate?

– Uneori se poate, alteori nu. Uite îţi voi stabili termene mai relaxate unde se poate, iar acolo unde nu se poate, am rugămintea să renunţi puţin la rigoarea ta, pentru a respecta totuși termenul.

– De acord.”

Am dat un exemplu simplu în care, chiar dacă cineva începe cu o etichetă, tu, în loc să te enervezi că te judecă greşit şi să îţi dai demisia, poţi să îi arăţi celuilalt că situaţia se poate rezolva într-o manieră câştig-câştig.

Este greu? Poate că va fi la primele încercări. Dar eu cred că merită să facem un efort pentru a preveni conflicte inutile şi a avea relaţii mai bune cu copiii noştri, cu familia şi prietenii sau cu colegii, şefii sau partenerii de afaceri.

Sursa foto: www.pixabay.com

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.