1V-am spus mereu despre mine cum citesc tot ce prind în strădania de a-mi creşte copilul pozitiv și cu blândețe. Şi, aproape întotdeauna citesc și comentariile postate la articolele de parenting. Am constatat cu uimire că sunt destui cei care sunt împotriva acestui curent modern de creștere a copilului. Argumentul suprem este (în viziunea lor) că „noi nu am avut parte de atâta psihologie și uite că nu a murit nimeni”. Și uite așa începi să găsești sub câte un articol, chiar bine documentat, un adevărat război de păreri, cu argumente pertinente sau nu, emoționale sau logice.

Recunosc că, iniţial eram dintre cei care i-aș fi blamat pe cei cu concepții învechite. Dar, tot analizând, am ajuns la niște concluzii pe care vreau să vi le împărtășesc și vouă.

1. Copilăria noastră nu a fost atât de neagră. Sau cel puțin noi nu o percepeam așa. Eu aveam 12 ani la revoluție. Deci mi-am petrecut întreaga copilărie în comunism. Sigur că erau copii, în gașca de pe afară, care erau bătuți, nerespectați și nevalorizați. Dar, 80% dintre cei care alcătuiam această gașcă de maidan, eram copii de clasă medie, cu părinți care făceau maxim din ce puteau ca să își crească copiii bine, după standardele de atunci: munceau în schimburi și stăteau la cozi pentru a avea ce pune pe masă și țineau ca ai lor copii să meargă la școală ca să aibă o viață mai bună decât a lor. Făceau tot ce puteau pentru asta: nu își lăsau copii să facă nici o activitate casnică, îi certau când luau nota 9, îi pedepseau sau îi articulau fizic când luau note mai mici. Își iubeau copiii profund, dar parentingul din acea vreme le spunea că, dacă le vor arăta asta, vor deveni răsfățați.

Personal, nu am habar cum făceau față situației mamele de atunci: să fii obligată să îți lași copilul de 2-3 luni acasă și să pleci la serviciu. Să fie frig în casă și tu să trebuiască să te scoli de câteva ori pe noapte pentru a schimba scutece de finet pe întuneric și să faci și lapte praf (cumpărat cu greu pe sub mână de la farmacie și fără siguranța că vei mai reuși să găseşti și data viitoare) pentru că nu ai mai putut să mai alăptezi după ce te-ai întors la serviciu. Nu-mi pot imagina cum putea o mamă să rămână cu mințile întregi știind că are cel puțin un copil acasă pe care trebuie să îl hrănească, dar să nu aibă certitudinea că va aduce ceva la alimentară sau că va mai și prinde vreun aliment după o zi de stat la coadă.

2. Noi copiii, în schimb, eram liberi cu cheia noastră de gât, învățam să luăm decizii, socializam cu toate categoriile de copii și învățam singuri să comunicăm cu toate tipurile de personalitate. Exploram în voie, fără interdicții, până veneau părinții de la serviciu și primeam vreo pedeapsă. Ne dezvoltam fiecare cum puteam.

3. Cu toate acestea, au fost și efecte care se văd azi la cei din generația noastră.

Credeți că setea de a studia metode moderne de parenting este doar un moft al generației de părinți de azi? Sau este şi o nevoie de a-i oferi atenție copilului interior care a suferit și nu a fost observat de adulții în jurul lui?

Credeți că este întâmplătoare „moda” mamelor de azi de a alege să renunțe la job și să rămână acasă cu copiii, eventual să lucreze de acasă? Sau este o urmare a sentimentului de abandon resimțit de mulți din generația noastră care au fost crescuți de bunici sau de niște părinți care nu aveau timp să se mai joace și cu copilul printre atâtea greutăți?

Credeți că este normal ca, în vremuri în care oamenii sunt poate mai educați decât oricând, cu mai multe facultăți și acces la informații, încă își lovesc copiii? Sau este deja un model de comportament întipărit dureros în ființa lor prin metode violente de educație?

Aş putea să continui, dar cred că aţi prins ideea. Cred că v-ați dat seama şi că nu este o postare de acuzare a părinţilor noştri. Este doar un apel la toleranță şi înțelegere pentru cei cu opinii diferite. Cred că este timpul să ne schimbăm noi, pentru ca lucrurile din jurul nostru să se schimbe.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.