pexels-photo-173666Azi am să vă fac o mărturisire de genul celor de la Alcoolicii Anonimi: sunt Loredana și, uneori, țip la copilul meu. Uneori, la sfârșitul unei zile nebune, când sunt obosită, sau când mai multe nevoi ale mele nu au fost îndeplinite de ceva timp, redevin eu însămi copilul care nu știe să își gestioneze emoțiile și, fir-ar să fie, țip la copilul meu.

Am făcut această mărturisire pentru că m-a întrebat cineva zilele trecute dacă țip vreodată la fiică-mea, sau dacă știe de frică de vreunul dintre noi (de mine sau de tatăl ei). Aceste întrebări mi-au revelat două aspecte:

1. Probabil că, în ochii celor din afară, eu par foarte calmă și răbdătoare cu fiică-mea. Am realizat că au mai făcut și alții afirmații de acest gen. Adevărul este că nu sunt deloc răbdătoare. Eu sunt doar fascinantă de calmul și răbdarea copilului meu și mă străduiesc să învăț de la ea acest lucru. Răbdarea mea, așa cum este ea percepută de către ceilalți, este de fapt o plecăciune și un respect în fața acestui genial profesor pe care ni-l dă Dumnezeu, și anume copilul. De fapt, de multe ori nu reușesc să îmi potolesc firea repezită, dar știu că fiică-mea are nevoie de cineva care să o scoată din contemplare. Noi două ne echilibrăm foarte bine: eu învăț de la ea să am mai multă răbdare și ea învață să fie mai spontană. Iniţial îmi făceam procese de conștiință legate de firea mea iute, dar apoi am început să lucrez cu mine, să devin un părinte din ce în ce mai conștient, astfel că am observat că țip din ce în ce mai puțin la ea, iar atunci când îmi scapă totuși, nu îmi îndrept nervii către ea ci îi las doar să iasă. Tot mă mai enervez, dar reacționez din ce în ce mai bine. Îi spun sincer că sunt obosită, că m-am enervat, că îmi vine să țip și că trebuie să găsim urgent o soluție la disputa noastră pentru că nu mă simt bine. Culmea este că sinceritatea mea ne ajută să rezolvăm situația de fiecare dată. Nu mereu face ce îi spun eu, uneori rămâne ca ea, alteori acceptă o propunere de mijloc, sau vine chiar ea cu o astfel de idee, sau se întâmplă să constat că devine uimitor de docilă și adoptă soluția mea. Important este că discutăm totul și nu o forțez la nimic.

2. Copilul meu nu știe nici de frică și nici nu ascultă de nimeni. Chiar și atunci când mă enervez și am tendința să îmi impun punctul de vedere, ea nu renunță în faţa mea sau a altui adult până nu primește argumente. Nici gând să îi fie teamă de vreunul din noi sau să fie obedientă. Exact acest lucru mă bucură și îmi dă încredere că fac bine ce fac. Eu sunt imperfectă și greșesc țipând la ea sau încercând să îi impun lucruri pe care le-ar putea decide singură. Dar dacă sunt deschisă și depun efortul de a comunica cât mai bine, ea o să învețe din exemplul meu cum să își accepte și să își gestioneze propriile emoții.

Așa că sper să devină un adult cu personalitate puternică care nu face tot ce îi spun cei din jur și își trece acțiunile prin filtrul propriu. Oare nu asta ne dorim cu toții de la copiii noștri?

Sura foto: https://www.pexels.com/

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.