Câtă influenţă pot avea cuvintele adulţilor dacă îi sunt repetate în mod constant unui copil! Cu toţii avem voci pe care le auzim în diverse momente: când nu ştim cum să procedăm într-o situaţie sau atunci când suntem forţaţi să facem lucruri cu care nu suntem obişnuiţi sau pe care le evităm. Nu. Nu sunt acele voci pe care le aude o persoană bolnavă mintal şi are halucinaţii. Sunt vocile apropiaţilor noştri, ale părinţilor, ale bunicilor, ale fraţilor, sau chiar ale vecinilor sau ale colegilor şi prietenilor noştri. Sunt fraze şi cuvinte care ni s-au tot repetat sau care ne-au impresionat la un moment dat. Unele sunt bune. De exemplu, şi acum, atunci când traversez strada cu fetiţa mea şi vreau să o învăţ ce trebuie să facă, eu aud în minte vocea mamei mele care spune: Te opreşti şi te uiţi în stânga, apoi în dreapta şi abia după aceea treci. Iar eu o învăţ pe fie-mea după dictare, cum s-ar spune.

Sunt însă şi fraze negative, pe care, auzindu-le în mod repetat, ne pot influenţa profund şi chiar ne pot schimba radical cursul vieţii, dacă nu reușim să le conştientizăm şi ignorăm la timp: „Râde lumea de tine”, „Faci umbră pământului degeaba”, „Eşti un leneş”, etc

Zilele trecute fie-mea a reuşit să îmi trezească toate vocile din copilăria mea care au încercat să mă ruşineze vreodată. Hai să vă povestesc.

Pentru că vreau să cresc un copil independent, am grijă să o las să decidă tot felul de lucruri pe care consider că le poate decide ea la vârsta ei: ce jucării să ia afară cu ea, ce feluri de mâncare să îi prepar, cât timp să stea în cadă şi să facă baie, şi alte câteva asemenea lucruri. Ştiu că trebuie să o las să își aleagă singură şi cu ce să se îmbrace, dar aici am o barieră, așa că am tot amânat acest lucru. Până de curând când mi-am luat inima în dinţi şi am început să îi ofer 2-3 ţinute din care să aleagă atunci când urma să ieșim afară. A fost ok, ea alegea din ceea ce doream eu şi totul era bine şi frumos. Până zilele trecute când nu a vrut să ia în considerare ce i-am pus eu la dispoziţie, şi s-a dus la dulapul ei de unde a scos costumul de baie. În acel moment au început vocile pe care, aproape fără voia mea, am început să i le citez fie-mii: „Nu poţi să mergi în costum de baie pe stradă.” Ea a reacţionat prompt şi a scos şi o rochiţă. Cum afară erau vreo 37 grade, vocile au început să se impacienteze: „O să-ţi fie cald şi cu costumul şi cu rochiţa peste el.” (Îi spuneam asta în speranţa că va renunţa la costumul de baie). Dar fie-mea deja dădea semne de nerăbdare şi a început să își impună voinţa, că nu şi nu, ea lasă rochiţa dar nu renunţă la costumul de baie. Ok! Vocile din cărţile de parenting au intervenit şi mi-au dat soluţia salvatoare, așa că am devenit fermă şi i-am spus că poate păstra costumul de baie, dar musai este să își pună o fustă pe ea sau un pantalon scurt. Eu speram să aleagă pantalonii scurţi care erau în aceeaşi nuanţă de roz cu costumul de baie, dar, bineânţeles că ea a ales o fustiţă total neasortată. Uh! Eu nu reușeam nicicum să mă împac cu ideea de a scoate copilul afară în costum de baie, așa că am mai făcut încă o încercare total anapoda, care s-a soldat cu o catastrofă pentru mine. I-am spus că acel costum de baie este fără spate şi, dacă o să bată vântul, s-ar putea să îi fie frig. Așa că fie-mea s-a întors la dulapul ei din care şi-a scos căciula şi mi-a zis: „Dacă bate frigul (așa spune ea în loc de vânt), punem căciula!” OMG! Deja vedeam că, în loc să remediez situaţia, mai rău o înrăutățeam, iar fiică-mea deja lăsase orice urmă de colaborare cu mine şi se urcase pe tricicletă şi mă striga insistent să plecăm afară. Nu am avut încotro, așa că am micşorat sonorul vocilor şi am decis ca măcar copilul meu să nu le audă şi să reușesc să fac din el un copil independent, responsabil şi încrezător așa cum îmi doresc. Şi am plecat din casă așa cum a decis ea să se îmbrace.

Ei bine, nici nu vă închipuiţi ce scandal era în capul meu! Vocile deja nu mai ţineau cont de nici o raţiune de a mea. Strigau isteric: „Vai! Ce ruşine! Uite ce neasortată este! Roz-bombon de la costum cu crem şi maro de la fustă! Cine a mai văzut? Dumnezeule! Şi cu căciula pe cap la 38 grade?!?” Indiferent cât îmi repetam că e ok, că nu e așa de grav, că exagerez, că am luat-o razna, etc, nu reușeam să scap de sentimentul de ruşinare care mă cuprinsese. Am ieşit din scară în viteză şi cu capul în jos ca să nu mă întâlnesc cu vreun vecin. Deja sentimentul era atât de puternic, de parcă m-aş fi aşteptat ca vecinii mei, dacă m-ar fi văzut cum mi-am îmbrăcat copilul, ar fi făcut repede o şedinţă ad-hoc şi ar fi urmat să decidă expulzarea mea din bloc, ca o mamă denaturată ce sunt, care şi-a scos copilul în halul acela din casă.

Pe scară, înainte de a ieşi din bloc, i-am făcut o poză, şi mai târziu, în parc am deschis-o şi m-am uitat la ea. Abia atunci am reuşit să mă calmez şi să îmi dau seama de penibilul şi inutilitatea simţămintelor mele. Abia în poză am reuşit să îmi privesc copilul așa cum era: foarte cool! Neasortarea nu era atât de gravă cum îmi imaginasem, costumul de baie putea trece foarte uşor drept un maiou fără spate, iar purtarea căciulii, indiferent de temperatura de afară, era chiar la modă. Oricum când am ieşit din bloc şi a simţit arşiţa, fie-mea a scos imediat fesul.

Așadar, am trăit pe pielea mea conștientizarea faptului că sentimentul de ruşinare pe care părinţii, bunicii, profesorii, etc, aleg prea des să îl folosească în educarea copiilor, poate face foarte mult rău şi te poate aduce chiar în pragul nebuniei, dacă nu eşti pe fază. Ei, ziceți şi voi! Era chiar așa de grav modul în care a ales fie-mea să se îmbrace? Acum cred că, de fapt, are potenţial de fashion-istă.